10 gânduri despre 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia
,

10 gânduri despre 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia

Avatar
noiembrie 11, 2023
9 min read

Anul trecut, pe vremea asta, mă întorceam acasă de la facultate, timp de un weekend, pentru că nu voiam sub nicio formă să ratez premiera spectacolului Seaside Stories (r. Radu Afrim). De atunci, pașii mi s-au intersectat de mai multe ori cu marea adusă pe scenă în toată splendoarea contradicțiilor sale. Și, fără să-mi dau seama, întâlnirile cu Seaside Stories m-au făcut să mă simt (puțin mai) acasă în festivaluri de teatru din toate colțurile țării. A trecut un an și, la început de noiembrie, m-am reîntors la Teatrul de Stat Constanța, de data aceasta pentru cea mai recentă premieră – 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabi Sandu (r. Elena Morar și Gabi Sandu). În spiritul formulei pe care spectacolul o propune prin construcție și prin titlu, iată 10 gânduri pe care le-am avut după ce am ieșit din sala de teatru și care mi-au dat târcoale întreaga săptămână, printre frânturi de replici, versuri din șlagăre și instantanee din spectacol.

  1. Arta pe axa Mamaia-Veneția 

10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia reunește poveștile a 10+1 performeri ale căror istorii personale se leagă în moduri diverse de Festivalul Național de muzică ușoară de la Mamaia. Fiind generatorul unui fenomen cultural național, festivalul nu doar că a dinamizat orașul Constanța, dar a și reușit să reunească an de an nume importante (sau care, datorită acestuia, au devenit cunoscute) din muzica autohtonă. Titlul spectacolului este dat de numele instalației performative care câștigă concursul de selecție pentru reprezentarea României la Bienala de Artă din Veneția. Aceasta este creată de o curatoare de artă contemporană, la rândul său cântăreață în tinerețe, care îi forțează pe cei 10 performeri să stea închiși timp de șase luni în expoziție, în timp ce retrăiesc amintiri la granița dintre realitate și ficțiune din istoria muzicii românești. Premisele dramaturgice din textul lui Gabriel Sandu sunt, așadar, extrem de incitante și totodată relevante pentru modul în care înțelegem poziția culturii locale în contextul mai larg al culturii europene. Chiar înainte de plecarea spre Bienală, unul dintre personaje se întreabă ce relevanță are Festivalul Mamaia pentru artiștii reuniți la Veneția. Însă, pe măsură ce timpul petrecut în spatele pereților de sticlă trece, înțelegem (și noi și ei) că nu e vorba despre Mamaia sau despre Veneția, ci despre ratarea care ne prinde la fel de nepregătiți și aici și acolo, despre istoria artei care pare să n-aibă loc pentru noi toți și, mai ales, despre pierdere (în toate formele sale). 

  1. Ce se pierde și ce nu se (mai) câștigă? 

În ultimii ani, îmi devine din ce în ce mai clar că trupa de la Teatrul de Stat Constanța se coagulează extrem de bine în jurul unor proiecte care o provoacă să se autodepășească, să își găsească mereu noi și noi resorturi creative și forme de expresie. Actorii și actrițele au energie, poftă de joc și o vitalitate rară, care se dovedește a fi o reală mină de aur pentru creatorii care trec pragul teatrului și lucrează împreună cu trupa TSC. 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia se susține, în cea mai mare parte, pe cele 10+1 momente individuale ale celor 10+1 performeri. Și, înainte de toate, cred că trebuie menționată performanța vocală pe care formatul spectacolului o impune, de pregătirea muzicală a trupei ocupându-se Inga Postolache. 

Fără a da spoilers în legătură cu cine/ce/de ce pierde, o să spun doar atât – Ramona Niculae, proaspăt absolventă de UNATC, debutează electrizant în rolul Crinei (tânăra care nu-și dorește ca povestea ei să fie redusă la eticheta de caz social) și poartă pe umeri un amestec de duritate și sensibilitate perfect calibrat actoricește; Ștefan Mihai în rolul lui Cristi Păun (tânărul cu vederea slabă, aflat mereu în umbra interpretului George Nicolescu) are o forță incandescentă și o prezență puternică, vie, dublate de o voce incredibil de sensibilă; Ecaterina Lupu o construiește pe a sa Irina (imitatoarea excelentă a Marinei Voica, cea care nu reușește însă să se desprindă de aura acesteia și să-și găsească propria voce) din tușe atent gândite, care pendulează cu precizie și fără efort între comic și dramatic; personajul lui Theodor Șoptelea, Felix, nu este legat în mod direct de Festivalul Mamaia (însă iubirea aproape bolnăvicioasă și obsesivă pe care i-o poartă Crinei îl aduce împreună cu ea la Constanța), actorul reușind să redea credibil și sincer dilemele adolescentine ale acestuia; din monologul cu inserții metateatrale al pseudo-Andreei Bălan, Cristiana Luca face un moment tonic și surprinzător de profund, ca un rollercoaster de râs, căzut pe gânduri și iar râs, la finalul căruia s-ar putea să o vezi cu alți ochi pe mica sirenă a muzicii românești; Radu, personajul interpretat de Lucian Iftime, vorbește cu umor trist și autoironie despre cum ratarea poate deveni sinonimă cu autodistrugerea, actorul imprimând momentul cu o charismă bine dozată și cu un timbru inconfundabil; un soi de nostalgie amestecată cu reflecții critice despre un trecut nu tocmai perfect se simte în momentul Lilianei Cazan, actrița reușind o performanță vocală notabilă; Luiza Martinescu are parte de un moment similar cu cele de stand-up comedy, în care actrița mizează pe prezența sa magnetică și pe un haz de necaz impregnat (mai puternic decât în cazul celorlalte personaje) cu spiritul caracteristic al orașului Constanța; personajul lui Florin Aioane, Matei (cel care se revoltă împotriva convențiilor pentru că poate doar așa va putea să simtă ceva) încheie colajul de momente din instalație, performanța actorului devenind contrapunctul dramatic și totodată forța care destabilizează echilibrul fragil al tuturor acestor rememorări; iar monologul de final al curatoarei Mireille, un exercițiu de echilibristică între trecut și amprentele lui în prezent, conștientizate și negate totodată, aduce la suprafață adevărata motivație a personajului interpretat de Mirela Pană, la rândul său bântuit de ceea ce a pierdut odată la Festivalul Mamaia.

  1. Jocul de-a ficțiunea și de-a realitatea 

În multe dintre momentele care alcătuiesc 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia granițele dintre realitate și ficțiune sunt intenționat neclare, căci atenția Elenei Morar și a lui Gabriel Sandu se concentrează pe o biografie hibridă a fiecărui personaj în parte. Fragmente din istoriile personale ale echipei se întrepătrund cu o documentare riguroasă despre istoria Festivalului Mamaia și a cântăreților care au urcat pe scena sa de-a lungul anilor (procesul de documentare a fost asistat de Mircea Nicolau, specialist în istoria festivalului), dând naștere unui teren fertil pentru explorare artistică. 

  1. Pe cine uită istoria? 

Valoros și incitant pentru un public larg mi se pare și demersul de a vorbi asumat despre dihotomia succes-ratare, mai ales în sfera artistică. Nu întâmplător toate personajele reunite în instalația performativă care reprezintă România la Bienala de la Veneția rămân cu senzația profundă că festivalul și cariera artistică (mai mult sau mai puțin de succes) le-a răpit ceva. În felul acesta, spectacolul funcționează ca un discurs opus celui mainstream, care tinde să glorifice premianții și să uite complet de cei și cele care n-au primit premiul I. De aceea, demersul spectacolului de a (re)da glas celor cărora vocea le-a fost înghițită de ierarhii surprinde prin curaj și asumare. 

  1. Individual-colectiv 

Așa cum am mai spus, actorilor și actrițelor din spectacol le revin partituri individuale de o complexitate variată. Atât regizoral, cât și dramaturgic, accentul pare să cadă pe performanța fiecăruia în parte, în timp ce momentele de grup reprezintă scurte momente de trivia despre Festivalul Mamaia și, totodată, hint-uri despre starea fizică și psihică a performerilor în cele 6 luni de rulare a instalației la Veneția. Ce simt că lipsește însă din aceste momente de legătură este o mai profundă sondare a posibilelor relații dintre personaje odată ce ele se întâlnesc și coexistă, care să transforme tranzițiile în ceva mai mult decât poduri necesare trecerii de la o scenă la alta.  

  1. Universul sonor și cel vizual

Scenografia semnată de Miruna Croitoru speculează inteligent ideea că istoria noastră se scrie mai degrabă în obiecte și le transformă în depozitarele unor povești cu protagoniști care se pierd în negura vremii. În plus, decorul este gândit astfel încât să permită diferite reconfigurări de-a lungul celor trei ore de spectacol. Video design-ul și luminile (realizate tot de Miruna Croitoru) merg mână în mână cu sound design-ul semnat de Alexandru Neș. Acesta întrepătrunde adaptări muzicale ale unor șlagăre definitorii pentru Festivalul Mamaia cu o muzică ambientală cu accente moderne, perfect reprezentativă pentru mix-ul de trecut și prezent, uneori dureros, alteori nostalgic, din spectacol. 

  1. Mama, care-i faza cu Festivalul Mamaia?

Unul dintre cele mai mari atuuri ale spectacolului este, cu siguranță, adresabilitatea lui către un public eterogen ca vârstă și ca gusturi. E foarte posibil ca referințele la cântăreți precum Marina Voica, Aurelian Andreescu, George Nicolescu, precum și la momente iconice din istoria Festivalului Mamaia să reprezinte un prilej bun de dialog între generații, de pus întrebări și de împărtășit amintiri. 

  1. Într-o relație love-hate cu orașul și istoria sa 

Privind în ansamblu recentele direcții repertoriale ale Teatrului de Stat Constanța nu pot să nu observ, o preocupare profundă și bine ghidată spre universul local al orașului. Culoarea locală dată de atmosfera și oamenii de la malul mării, devine atât în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, cât și în Seaside Stories pretext pentru sondarea unor teritorii fluide și încă necartografiate performativ, a căror universalitate devine treptat evidentă pentru public, depășind ca relevanță granițele orașului. Mă bucură preocuparea creatorilor și creatoarelor de teatru pentru istoria și prezentul spațiului în care montează, pentru dezvoltarea unui limbaj special cu publicul local și, totodată, curiozitatea și disponibilitatea lor de a gândi spectacole în care trupa are ocazia să dea măsura reală a valorii ei atât ca performanțe individuale, cât și colective. 

  1. Pantă ascendentă a Teatrului de Stat Constanța 

Într-o retrospectivă a anului 2022, pe care l-am petrecut descoperind poate mai mult ca niciodată teatre și trupe din întreaga țară, spuneam că Teatrul de Stat din Constanța trebuie pus pe harta oricărui spectator dornic de autenticitate și vitalitate atunci când pășește în sala de spectacol. Invitațiile lansate către regizori tineri și spectacolele montate de aceștia (Irisz Kovacs – 8 tați, Diana Mititelu – Jocuri în curtea din spate), circuitul festivalier parcurs de Seaside Stories, însoțit de reacții pozitive atât din partea criticii, cât și a publicului, și noua premieră cu 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia nu par a fi decât începutul drumului ascendent al unei trupe cu foarte mult potențial ludic și resurse nebănuite de energie.

  1. Pe scenă & în culise – pe cine aplaudăm când mergem la teatru? 

În încheiere, aș mai adăuga doar că ideea lui Erwin Șimșensohn (directorul general al TSC) de a chema la aplauze și de a rosti numele fiecărui membru din echipa spectacolului (nu doar actorii și cei doi regizori, ci întreg personalul tehnic de care depinde buna desfășurare a fiecărei reprezentații) este un gest sincer de recunoaștere a unui efort care deseori rămâne în umbră. Ce final mai bun pentru premiera 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, care își propune să facă văzuți și auziți oameni cărora timpul le-a răpit vocea, decât o încununare a muncii de echipă din spatele unui spectacol?

10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabriel Sandu

Regia: Elena Morar & Gabriel Sandu 

Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru 

Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș 

Coregrafie: Stela Cocârlea 

Pregătire muzicală: Inga Postolache 

Asistență scenografie: Nicoleta Ivan 

Distribuție: Florin Aioane, Liliana Cazan, Dana Dumitrescu, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea

Fotografii de Marian Adochiței

Categorii:
,
Avatar
Daria Ancuța

Daria este studentă în anul III la UNATC, la specializarea Teatrologie – Jurnalism teatral. Cutreieră țara în lung și-n lat, de la un spectacol la altul. Scrie piese de teatru și colaborează cu reviste precum Scena.ro și Teatrul Azi. Are o bănuială că supraviețuiește pe entuziasm și multă, multă curiozitate pentru poveștile oamenilor din jur.

Cele mai noi articole

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

C Read More

Artă vizualăaprilie 6, 2024

Ca tânăr, ai nevoie de curiozitatea și curajul de a vedea cât mai multe cu cât mai puțin

Cine sunt? Mă numesc Matei Rădulescu, am 22 de ani și sunt proaspăt absolvent de Grafică în cadrul Universității Naționale de Arte din București, studii […]

S Read More

Filmmartie 27, 2024

Sărmane Oscar-uri

Cum se face că scriu mereu în perioada decernării premiilor, chiar dacă nu pot spune că acestea îmi captează interesul? Mai au oare relevanță aceste […]

C Read More

Teatrufebruarie 26, 2024

Copii în haine de adulți – SF (SUPER FRAGIL) la Teatrul Excelsior

Mi se întâmplă rar ca la finalul unui spectacol să mă ridic în picioare la aplauze, gândindu-mă „Mai vreau. De ce s-a terminat?”. Trăiesc însă […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie