One World e, cu siguranță, unul dintre cele mai mișto festivaluri de film documentar. Tema de anul ăsta a fost Awareness Pills, și toate filmele chiar au fost pilulele de care aveai nevoie, mai ales în perioada asta. Au fost documentare despre Siria, despre refugiați africani, despre sexualitate și sexualizare, despre discriminare de tot felul, despre neșanse, rasism, comunități minoritare, dezastre precum Cernobîl – adică fix chestiile de care uiți, inconștient, și de care e nevoie să-ți amintești. Din când în când.
3 filme care mi-au plăcut mult anul acesta la OWR, și care chiar m-au făcut mai aware, au fost India’s Daughter, Jenica și Perla și Every Face Has a Name.
India’s Daughter, Leslee Udwin, 2014
La India’s Daughter am plâns de la început până la sfârșit. Ioana (coordonatoare delaOneWorldlașcoală) a spus că n-a putut să doarmă toată noaptea după ce l-a văzut.
Eu cred că toată lumea ar trebui să-l vadă.
Căci India’s Daughter e cel mai mișto documentar pe care l-am văzut în ultima vreme. E despre Jyoti, o studentă de 23 de ani de la Medicină care-și dedicase toată viața studiului și ideii de simplă ajutorare a oamenilor, și care, într-o seară, pe la 8-9, pleacă cu un prieten de la film și se îndreaptă spre casă. Urcă într-un autobuz și se asigură că merge în direcția bună.
În autobuz, prietenul ei este bătut și ea violată, mușcată, pălmuită, bătută de șase bărbați care sfârșesc prin a-i scoate intestinele cu o tijă de fier. Apoi o aruncă și pe ea, și pe prietenul ei, din mers, pe stradă.
Jyoti, al cărei corp nu a mai putut să funcționeze natural, reușește să supraviețuiască cât să-și spună povestea. Autobuzul e identificat și la fel și cei șapte bărbați care erau în el. Se ajunge la proces. Jyoti moare.
Iar unul dintre (multele) argumente care le susțineau nevinovăția bărbaților era că aceștia voiau doar să-i învețe o lecție. Căci o femeie n-are voie să iasă seara, însoțită de un bărbat care nu e fratele sau tatăl ei. Și că dacă face asta, rămâne doar femeia-sexul, și nu și femeia-persoana. Că asta-i de când lumea.
Filmul a fost interzis în India. Dar moartea lui Jyoti a stârnit proteste. Oamenii au ieșit în stradă, s-au lăsat bruscați de poliție și au cerut dreptate. Și mai multe femei au avut curajul să vorbească și să se lupte – în India, o femeie este violată odată la 20 de minute, și niciuna dintre femeile astea nu vorbesc, pentru că o femeie violată ”nu mai poate fi respectată”.
Cum în India nu se poate publica numele victimei unui viol, Jyoti a devenit cunoscută ca Nibarhaya – ceea ce înseamnă ”cea fără frică”. Viața și moartea ei au ajuns să simbolizeze lupta femeilor împotriva violului și problema (atât de des întâlnită) a blamării victimei.
Jenica și Perla, Rozalie Kohoutova, 2015
Jenica și Perla sunt prietene, despărțite de țările în care locuiesc. Jenica este din Paris, iar Perla este din Slovacia de Est. S-au întâlnit printr-o organizație de dans, Kesaj Tchave, care aduce împreună copii rromi din Slovacia și copii rromi din Paris. Și amândouă iubesc dansul.
Jenica e româncă, e singura din familiei ei care a terminat liceul și vrea să se facă coafeză. Îi e greu pentru că părinții ei nu i-au făcut acte, iar ea poate fi trimisă oricând înapoi acasă, în România, unde nu a mai fost de la patru ani.
Perla nu a terminat încă școala. Rămâne repetentă în clasa a 8-a. Nu vrea să continue și nu se duce prea des la școală. Părinții ei o împing să se ducă din cauza situației lor materiale precare. Perla, noi n-am terminat școala, termin-o tu ca să ai o diplomă, ca să poți să te angajezi, ca să faci un ban, ca să trăiești (mai) bine…
Perla nu vrea și nu vede, totuși, scopul, pentru că știe că orice ar face, ar fi privită „de sus” de ”gadjo” (oameni albi). Ar rămâne doar o rromă.
Jenica și Perla e un film înduioșător despre sărăcie, mizerie, eșecuri și inegalitate în șanse. Cum s-a vorbit și la discuții, problema nu este dezinteresul copiilor, ci ce îl cauzează – adică profesorii care le spun că miros urât, că sunt incompetenți și că n-au nicio șansă.
Every Face Has a Name, Magnus Gertten, 2015
Magnus Gertten (care-i un om minunat) face o paralelă subtilă între refugiații din zilele noastre și supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste.
Magnus găsește o filmare de pe 28 aprilie 1945, care arată vapoarele ce sosesc în portul Malmo, în Suedia, cu supraviețuitori. Șaptezeci de ani după, reușește să identifice câteva dintre persoanele care apar în material. Îi contactează și poartă o conversație cu ei despre viața lor și despre momentul eliberării. Mai toți erau copii atunci. Se găsesc pe ei în montaj, își văd mamele, se uită la fețele goale ale oamenilor și spun că tuturor le era frică. Nu știau dacă totul se termina atunci (sau dacă totul se putea termina atunci) și aveau nevoie de grijă și-ajutor. Ca acum.
P.S. OWR mi-e drag de-abia de anul trecut, de când am fost în juriul liceenilor. Juriul liceenilor e singurul juriu al festivalului, și e o modalitate de a implica cât mai mulți adolescenți în problemele contemporane ale lumii – pentru că compasiunea și empatia sunt două dintre multele lucruri pe care nu le învățăm la școală. În afară de juriul liceenilor, One World organizează proiecții gratuite dedicate elevilor, care astfel pot vedea, alături de profesorii lor, filme ce oferă noi perspective asupra problematicii drepturilor omului. Acum, One World la Școală organizează un alt festival numai pentru liceeni, în timpul săptămânii altfel – adică patru zile cu proiecții gratis pentru liceeni și profesori. Să mergem.
