1987.
Ora 9 și 20.
Un acvariu, un tub de cremă Doina și o cutie Amigo pe pervaz. O studentă își înghesuie hainele într-un rucsac, iar colega ei de cămin o tachinează cum că nu pleacă la munte. Mută masa împreună, strâng farfuriile și vorbesc despre examenul de luni. Fac rost de țigări și vor să-și recupereze feonul de la o prietenă. Așa se încheie primele montaje din film. Dar povestea nu are în centru nicio excursie.
Nu știam nimic despre peliculă când m-am decis să o văd, doar că-mi apăruse la sugestii pe Netflix și că se află în regia lui Cristian Mungiu. Citisem sinopsisul, dar tot nu mă pregătise pentru cursul evenimentelor. Pe parcurs, însă, ecranizarea a reușit să-mi transmită tensiunea specifică regimului comunist. Să mă vulnerabilizeze și să creeze din mine un personaj, alegând noul statut în defavoarea celui de spectator.
Dinamica protagonistelor, studente și colege de cameră, se învârte în jurul unor favoruri (Tu mai ai săpun?, Tu mai ai bani?), ce par superficiale la prima vedere, însă pe măsură ce pregătirile pentru o anume plecare continuă, vedem exact ce urmează să se întâmple și care fusese planul inițial.
Otilia (interpretată de Anamaria Marinca) își ajută prietena, Găbița (Laura Vasiliu), să facă întrerupere de sarcină într-o perioadă în care avortul este considerat infracțiune. Ele apelează pentru procedură la Nea Bebe (Vlad Ivanov), singurul doctor ,,de încredere’’ recomandat de alte cunoștințe. Otilia rezervă o cameră de hotel, procură obiecte de igienă și se asigură că nimeni nu știe înafară de persoanele deja implicate. În același timp, prietena ei își găsește preocupări prin cameră, ascunzând vreo posibilă remușcare. Este organizată și meticuloasă cu poziția obiectelor, încât adoptă o atitudine de izolare față de tot ce o înconjoară. Capătă o fire absentă de multe ori când camera este centrată pe gesturile sale. Dacă atmosfera nu era destul de tensionată până atunci, senzația de claustrare se intensifică și mai mult când așa-zisul medic refuză banii și le impune un nou preț femeilor în schimbul operației: de a se culca cu el.
Acțiunea evoluează cronologic, astfel încât nu sunt rămase goluri sau detalii interpretabile. Se conturează un realism excelent în raport cu viziunea versatilă din spatele camerei. Sunt natural depășite etapele ce țin de intrigă, desfășurare, punct culminant și deznodământ. Nimic nu este metaforizat sau confuz, păstrându-se o circularitate sobră asupra contextului opresiv. Apar de asemenea în mediul citadin și zicalele cu nuanță ereditară, semn că vorbele bătrânești vor fi mereu purtate mai departe, indiferent de generația românească (-Câte să-ți iau? -48. -Nu se iau cu soț). Ideile sunt exprimate clar, onest, feroce.
Camera nu se joacă cu tine, rămânând pe loc minute întregi. Devine un personaj ce nu se întrerupe nici când apare altcineva în scenă. Observăm o lume în care suntem urmăriți la tot pasul, dar ne inversăm poziția atunci când Otilia se deplasează, aflându-ne atunci în spatele ei. Senzația de sufocare, ungherele întunecate, blocurile gri și mediul lipsit de culori redau simptomele unui sistem blocat ce privează cetățenii de dreptul de a alege ce să facă cu propriul corp. Cromatica conturează un cadru anxios, temător și totuși constant. O structură pe care o vedem în thrillere sau filmele horror.
Nimeni nu este vinovat, fiecare se descurcă după cum poate. Aceasta e premisa de la care pleacă personajele, de unde pornește statutul fiecăruia, intriga. Pachetele Kent pe sub mână, cosmeticele din Ungaria și mita în schimbul unor scutiri sunt doar câteva din detaliile ce dau de gol perioada comunistă. La fel sunt prezente și tipologiile oamenilor vremii, neavând totuși scopul de a-i obosi pe cei ce urmăresc filmul. Melanjul faptelor personajelor încarcă puternic emoțional conștiința spectatorilor, doar printr-un gest sau apropo. Nea Bebe este bărbatul misogin al cărui scop este doar să treacă fără greutăți prin viață. Nu-i pasă de ceilalți ci doar de propriul interes, întrucât ar ajunge și la violență pentru a o duce bine singur (își încuie mama în casă și o umilește când o găsește în fața blocului). Această trăsătură reiese și din atitudinea rece și jignitoare pe care o are cu protagonistele. În schimb, cele două femei sunt hotărâte în decizia luată, Găbița în a avorta, iar Otilia de a-i fi alături. Resping prejudecățile dar își asumă riscul. Decid singure ce e corect pentru ele sau ce nu ar fi greșit pe moment. Chiar și când doctorul încearcă să le intimideze, Găbița alege să continue procedura și să fie puternică până la capăt. La fel și Otilia care-și sacrifică orgoliul pentru sănătatea celeilalte femei. Ele ezită la început pentru un moment, dar nu din cauza consecințelor prezentate de Nea Bebe, ci a limbajului său repugnant.
Încă din incipit sunt interacțiuni acide, împăcări aproape imediate și o prietenie ce are mai mult la bază decât un simplu favor.
4 luni 3 săptămâni și 2 zile rămâne unul din filmele mele preferate datorită naturaleței camerei și a personajelor. Titlul constituie în prezent o perioadă ilegală de a face întrerupere de sarcină, aceasta devenind un impas pentru doctor când află că femeia a depășit termenul. Se răzgândește să o mai ,,ajute’’ și de aici vedem mentalitatea fiecăruia. Te lasă pe tine să judeci regimul fără a adăuga inserții subiective și să te regăsești sau nu în postura vreunui personaj. Îți oferă posibilitatea să interpretezi un fapt deja clarificat, să fii lângă Găbița în camera de hotel sau în spatele Otiliei atunci când merge pe stradă.
