Dintre toate filmele românești de autor din ultimul an, Boss avea, zic eu, cele mai mari șanse să pătrundă în mainstream-ul românesc, pe lângă toate teambuilding-urile și mirciulicii. Are toate datele pentru așa ceva, de la regizorul predispus către cinema comercial și genul în care preferă să opereze/lucreze. Încercările precedente ale lui Bogdan Mirică în a face thriller-uri ca afară au fost de mare succes. Câini (2016) a avut premiera la Cannes și a fost primit bine, iar Umbre (2014-2019) a captivat în toate cele 3 sezoane o audiență considerabilă și destul de satisfăcută (dacă ar fi să luăm în considerare votul a peste 10 mii de utilizatori de pe IMDb, cu o medie de 8,7). Din păcate, Boss utilizează acest bagaj de încredere pentru o narațiune schematică, trecând abia parțial drept un thriller vestic.
Mirică își urmărește propriile umbre, și trasează, destul de paint by numbers, un thriller noir urban printr-un București care se simte labirintic și mereu periculos, cu vagi tente de neon a la Blade Runner (1984). Spațiul se construiește pe fondul unui vizual foarte bine controlat, iar muzica – și ea amintind de Blade Runner – aduce tensiune cât pentru încă două filme. Până și în momentele în care vizualul este puțin gauche, precum un dutch angle în primele cinci-zece minute ale filmului, dar care nu apare mai apoi ca laitmotiv, ci doar ca artificiu, muzica lui Marius Leftărache reușește să dea momentului gravitatea necesară pentru a nu cădea în patetic. Când vizualul este bine moderat, însă, Boss creează o atmosferă de mare efect.
Punctele culminante ale acestei tensiuni nu fac altceva decât să întârzie, din păcate. De mai multe ori, Boss se simte precum o apă adusă aproape de clocot, dar scoasă apoi de pe foc. Desigur, Bogdan Mirică mizează aici pe o structură mai degrabă arthouse, lipsită de o concluzie sau set pieces americănești, însă aceasta nu maschează frecventele divagări către o iubită total ruptă de firul central al filmului și firul narativ căruia îi lipsește carnea de pe oase.
Întorcându-ne la acea iubită, Carla (Ioana Bugarin) este cel mai problematic element din Boss. De la început și până la sfârșit, personajul nu este diferențiat cu mai nimic de manechinele care îi aglomerează apartamentul. Luminată în neon, semi-dezbrăcată și mereu în stare de criză, personajul Ioanei Bugarin nu poate fi mai departe de un femme fatale, ci surprinde mai degrabă o mentalitate profund patriarhală, care o obiectivizează și o reduce la un dialog teatral, livresc și lipsit de empatie. Bogdan (Laurențiu Bănescu) este și el pe cât de tipologic s-ar putea găsi un protagonist noir, comunicând prin mormăit și o violență care mocnește – sau cel puțin ar trebui să mocnească; Bănescu nu reușește să pară nici periculos, nici sexy până abia în momentele finale ale filmului. Unde Șerban Pavlu excela în Umbre, Bănescu se simte mai degrabă ca un accesoriu decât un protagonist, iar lipsa de sex appeal transformă scenele dintre el și Bugarin în adevărate reclame de la acțiunea principală, peste care mi-aș fi dorit să pot da skip cu o ardoare greu de descris.
Această problemă a celor doi se trage, în fond, din cauza scenariului. Dorind să-și lărgească orizonturile față de mediul rural și sterp din Câini, Bogdan Mirică livrează o lume destul de prost descrisă, iar detaliile nu se leagă niciodată, dar nici nu aduc destulă intrigă încât să capteze atenția îndelungat. Deși scheletul poveștii nu prezintă mari fracturi de logică sau formă, carnea lipsește aproape cu totul, iar durata de două ore trece, deși repede, fără multe momente memorabile. Aidoma șantierului vizitat de Bănescu în film – în toată furtuna se vede doar balast. Din acestea rezultă că Boss pare, mai mult decât orice altceva, doar un exercițiu formal.
În Boss, vocea regizorală se resimte mereu, iar subtilitatea este doar jucată, ascunsă după inaccesibilitatea protagonistului și misterul din spatele iubitei sale. De fapt, munca lui Mirică strigă după atenție, pornind de la trucuri de imagine (inclusiv acel dutch angle menționat și un split screen ingenios, dar irelevant în marea schemă a poveștii), muzica foarte bună, dar și prea impunătoare, și atmosfera pregnantă. Nu e relevant ce ai vrea să crezi, să vezi sau să simți, fiindcă Boss te va ține de mână de la început și până la final, iar dacă te-au interesat alte aspecte, atunci ghinion, fiindcă ele nu vor fi clarificate sau elaborate.
Toate astea nu fac din Boss un film rău, ci doar unul lipsit de finețe și candoare. Mai degrabă, Boss rămâne steril și puțin plictisitor, fără a ofensa prea tare, dar și fără a impresiona (dincolo de muzică). Mirică bate pasul pe loc, schimbând ruralul din Câini pe un cadru urban care este cumva chiar mai gol și netrăit. Deși asumat drept un film de gen, lui Boss îi lipsește miza și nu reușește decât să bifeze toate căsuțele necesare unui noir fără a fi ceva mai important, adică viu.
Sursă foto: Cinemagia
