Acum 10 ani mama avea un telefon cu butoane și cameră pe spate. Deși bunica mea a fost fotograf de meserie (și de plăcere), nu m-a iniţiat în arta fotografică; am descoperit-o singură, pozând frunze și flori cu telefonul nou-vechi al mamei. Am început să mănânc fotografie pe pâine abia într-a 7-a când m-am împrietenit cu fenomenul Instagram. Am perioade lungi în care Smena-ul bunicii plânge în colţul rucsacului cu lacrimi ruginite, pentru că nu-l mai scot la aer. Majoritatea prietenilor mei au și ei în gențile lor câte un aparat pe film și m-am gândit să-i „înghiontesc” să-mi vorbească despre relaţia lor cu fotografia.
Teodor Șerban / Teo Dormi pe Flickr
Care a fost primul contact cu aparatul foto? Cum s-a întâmplat?
Ne-am cunoscut ca-n filme. Eu, cu aproape 3 ani mai tânăr, la fel de naiv, dar cu mersul la fel de hotărât. El, roșu aprins, ca o mașină de pompieri, stând cu obiectivul la soare, tolănit pe asfaltul de la Piața Sudului… parcă așa era?
Ce crezi; e mai bine să urmezi un model/curent în artă şi să mergi pe o cărare bătătorită sau să înfloreşti din propriile experienţe?
În primii ani, când bâjbai printre concepte tehnice, estetică și încerci să-ţi formezi un stil cât de cât aparte, poţi doar să te bizui pe propriile experimente. Probabil e normal; ca un copil ce se joacă până să se prindă ce vrea să devină când o să crească. Cu cât stilul se conturează mai bine, începe și încadrarea, involuntar poate, dar asta necesită multă dedicaţie și nervi de oţel, căci multe sunt eșecurile ce bătătoresc drumul. Altfel nu, nu cred că merită să-ţi baţi capul cu așa ceva la început; fă ce te taie! Modelele, în schimb, sunt binevenite oricând, servind drept punte între punctul unde te afli acum și unde vrei să ajungi, prin aprecierea pe care le-o arăţi.
Te-ai plictisit vreodată de aparatul foto şi ai încercat camera de filmat? Cum ai simţit diferenţa?
Contextul în care am pus mâna pe o cameră de filmat n-are treabă cu plictiseala faţă de bătrânul aparat (zic așa, ca să-l scutesc de gelozie, haha). Pe lângă videoclipurile clasice din vacanţele cu familia, pe care încercam să le regizez fără succes, am fost nevoit să înregistrez experienţa pe care am avut-o în cadrul festivalului de film Super alături de Rache, un amic plecat pe Continent. Nu prea m-a coafat, dându-mi seama că necesită mai mult timp. Am văzut filme mai bune într-o poză decât poze bune într-un film.
Ai cadre pe care ai fi vrut să le prinzi şi n-ai reuşit? De ce? Poţi să mi le descrii, poţi trece prin amintirea frustrării?
Câte și mai câte;
Întuneric afară, dar nu-mi păsa, pentru că aveam blitz la aparat; un tip îmi taie calea alergând cu o poșetă. CLICK, blitzul îl orbește și, până să realizez ce se întâmplă, individul îmi respiră miros de băutură în nas: “Ia zi mă, de ce ai făcut poză?” – “Să vedeţi.. student la foto-video..” – “Pe dracu; să știi că o găsisem pe jos, da?”. Dorinţa anonimatului său a fost așa mare, încât în poză îi apare numai mâna. Better luck next time, așa-i?
Asociază-mi trei fotografii cu trei piese.
Ioana Popescu, popssicle pe Flickr și Instagram
Ţi-ai conturat deja o viziune artistică? Iar dacă da, ai schimba-o pentru a le fi pe plac altor oameni?
Nu cred să-mi fi conturat încă vreo viziune artistică. Fotografiile pe care le fac sunt niște încercări stângace de a pune la păstrare imagini cu care am rezonat într-un anumit moment, ca niște flori lipite-ntr-un ierbar digital pe post de diary entries. Cel mai mult îmi place să fotografiez cu Zenit-ul bunicului, care mă cocoșează. Prefer aparatul pe film pentru că-mi induce un soi de nostalgie și mă forțează să fiu mai atentă cu cadrele și, implicit, mai atentă cu mine. Dar întorcându-mă la întrebare, nu mi-aș dilua așa-zisa viziune artistică ca să fac pe plac nimănui pentru că odată ce lucrul pe care-l creezi nu mai este personal, nu mai are nicio valoare. Sună super înțelept, dar te asigur că-mi alunecă ușor fundul pe derdelușul ăsta al dorinței de a părea cool sau de a plăcea anumitor persoane pe care le vezi tu nu-știu-cum. În momentul în care nu-ți satisfaci imaginea asta artificială simți cum un șoarece îți mănâncă din stomac. Încerc să mă descotorosesc de neîncrederea asta, iar dacă în timp ce eu mă dumiresc care-i faza cu mine, există oameni cărora le place ce fac, nu pot decât să încerc să mă abțin să nu zâmbesc până la urechi.
Te-ai plictisit vreodată de aparatul foto şi ai încercat camera de filmat? Cum ai simţit diferenţa?
Am încercat și camera de filmat; uneori când filmez simt cum freamătă un entuziasm ciudat în mine în timp ce încerc să stau nemișcată, ținându-mi respirația. Mi se pare că e mai multă adrenalină când filmez, trebuie să încadrezi continuu, să anticipezi cum se vor rearanja elementele și îmi dă mai multă îndrăzneală. Atunci când „fur” poze, evit cu o candoare studiată să fac contact vizual cu persoana căreia i-am făcut poză fără acordul ei. Pe de altă parte, când filmez sunt mult mai nesăbuită; până acum oamenii nu s-au luat agresiv de mine, cred că reușesc să-i păcălesc cu mutra pe care o expun când filmez ceva – în momentul în care am impresia că oamenii se simt „persecutați” de insistența mea, încerc să-i liniștesc și mă prefac că mă uit foarte concentrată la ceva în zare.
Ai cadre pe care ai fi vrut să le prinzi şi n-ai reuşit? De ce? Poţi să mi le descrii, poţi trece prin amintirea frustrării?
Nu reușesc să prind cadre cu oameni care mi se par mie că trec printr-o emoție intensă, oameni triști sau nervoși, mă intimidează și am impresia că dacă i-aș fotografia aș profita de ei. De obicei, le fac poze atunci când nu sunt atenți iar dacă mă observă, simt nevoia să fug înainte să-mi ceară sufletul lor înapoi, pe care, evident, eu l-am închis în mod diabolic în cadrul meu.
În ce fotografie ai trăi veşnic? Ce amintiri se ascund în ea?
Cred că aș vrea să trăiesc ad infinitum în fotografia asta.
Era primăvară și fusese ziua unei prietene care ne-a zis hai la mare. Ne-am urcat dimineața în tren și am ajuns repede în Constanța. Era răcoare dar soarele ne mușca plăcut de față. Era prima oară când vedeam marea de când începuse anul și îmi afundam picioarele în nisip cu o satisfacție teribilă, aș fi vrut să mă dizolv acolo. Încă mai am nisip de atunci în aparat și de fiecare dată când apăs pe declanșator se aude un sunet crocant și-mi amintesc de ziua aia ireală.
Mai este o fotografie în care m-aș culcuși veșnic, care-mi dă o senzație dulce-acrișoară, un soi de duioșie pe care o am de fiecare dată când călătoresc sau merg mai mult cu trenul. Mă gândesc că este ultima dată când văd acele locuri și acei oameni și mă scufund așa într-un nor de recunoștiință pentru tot.
Care sunt fotografiile de care eşti ataşată cel mai mult?
Cu siguranță de cele cu noi când eram mici, cu părinții când erau de vârsta mea și cele în care bunicii mei erau îndrăgostiți și alb-negru. Eu îl numesc tezaurul familiei și am un adevărat cult pentru fotografiile pe hârtie, dinainte să apară aparatu’ digital care îi permite tatălui meu acum să facă 1000 de poze pe minut. Adorația mea față de aceste fotografii s-a adâncit după ce, acum câțiva ani, ai mei au zugrăvit casa și pentru a face loc, au dus în subsol, prin catacombele blocului vreo cinșpe saci spălăciți plini cu cărți și albume foto, care au fost furați. Acum când mai găsesc poze mai vechi la diverse rude sunt zeci de Ioane care fac tumbe prin stomac.
Șiiiii….
Anca Bârjovanu pe Facebook
Am observat că nu prea postezi fotografiile pe care le faci. Îţi este frică să nu dezvălui prea mult din viaţa ta?
Pe majoritatea prefer să le păstrez în intimitatea lor. Mai am și proiecte, însă nu am apucat să le expun.
Preferi să te încadrezi într-un tipar sau să inovezi, asumându-ţi că poate vei fi neînţeleasă de o masă considerabilă de oameni?
Eu caut să surprind doar ce mi se pare mie interesant. Nu mă aștept ca fotografiile mele să fie apreciate sau înţelese de o masă considerabilă de oameni și nici nu trebuie. Le fac în primul rând pentru mine și apoi pentru ceilalţi.
Te-ai plictisit vreodată de aparatul foto şi ai încercat camera de filmat? Cum ai simţit diferenţa?
Am încercat camera de filmat, dar nu din plictiseală; din simpla nevoie de a suprinde mai mult decât un cadru.
Ai cadre pe care ai fi vrut să le prinzi şi n-ai reuşit? De ce? Poţi să mi le descrii, poţi trece prin amintirea frustrării?
Da, cu siguranţă am multe fotografii ratate pentru că n-am fost pe fază. Eram pe lângă Piaţa Romană și o cioară urmărea o pisică; tot încerca să o apuce cu ghearele, iar până am scos aparatu’ pisica a fugit sub o mașină și cioara dispăruse și ea. Mi s-a părut amuzant; de obicei te aștepţi ca pisica să fie vânătorul, nu invers.
Îmi poţi arăta o parte din tine, pe care n-o scoţi la iveală de obicei, prin câteva fotografii?
