Sara Neagu
Am cunoscut-o pe Sara când era pe fugă, acum mai mult de jumătate de an la Romană. Mi-a complimentat ochii și a început să vorbească despre un aparat pe film. După ceva timp de socializat și vreo două-trei revederi în același grup de cunoscuți, mi-a trimis un link; apăsând, am descoperit fotografii frumoase și complexe, ce reliefau personalitatea unui om pe care trebuie să-l cunoști în viața asta. Și-a dorit să scrie ea, așa cum simte, despre arta pe care o face, încurcată în zboruri și escale spre Spania-Armenia. M-a rugat să aștept să iasă împreună cu pixul și carnetul ei, la apus, pentru a-și aduna gândurile mai bine. Uitați ce a ieșit:
„Făceam treabă bună cu aparatele foto încă de când eram mică. Îmi amintesc că familia și rudele mă puneau în slujba fotografului la toate pozele de grup sau cele de surprins peisaje, reușind să-i impresionez de fiecare dată. La acea vreme singura problemă a fotografiei era, în general, stabilizarea imaginii, adică tremuratul, deoarece tehnologia camerelor nu avansase atât de mult, iar trepiedele erau folosite doar de profesioniști. Pentru mine, însă, asta nu reprezenta o problemă; îmi făcea o deosebită plăcere să fotografiez, mai ales când știam că ceea ce fac este apreciat de cei cu mult mai în vârstă față de mine. Când am crescut și mi-am însușit aparatul familiei, am înțeles că înclinarea mea către fotografie poate fi un succes. În primăvara lui 2016 mi-am cumpărat primul aparat pe film, un Smena. În opinia mea, fotografia digitală nu va putea echivala niciodată măiestria filmului (peliculei), filmul reprezentând un joc intens, dificil, care necesită foarte multă perspicacitate, atenție și îndemânare. Aici nu există testare sau a doua încercare. Gândul că filmul este limitat m-a făcut să fiu din ce în ce mai selectivă în privința cadrelor pe care vreau să le trag. Mă consider o peisagistă, oamenii fiind subiecte care nu mă atrag deloc. Dacă pozele ne-ar vorbi cu adevărat, oamenii ar fi pionii cei mai de neîncredere, firi schimbătoare, instabile – prin urmare, o dezamăgire a existenței lor. Fotografiez doar chipurile ce prezintă trăsături deosebite, sau oameni în posturi expresive, care transmit un mesaj, nicidecum apropiați sau portrete însușite lor.’’
Lia Ștefănescu pe Facebook și pe Flickr
Lia este fata aia cu ochi mari pe care eu, deși rar, am vazut-o doar zâmbind. Mi-a povestit deschis de experiența ei în cadrul LGD-ului, ca să mă pregătească, fiind extraordinar de prietenoasă, iar când i-am propus să facă parte din seria a treia Adolescenții și fotografia pe film a acceptat bucuroasă.
A terminat liceul anul acesta și se pregătește să meargă la facultate. Îi place să fotografieze oameni în general, iar pe locul doi ar așeza fotografia de peisaj: „Îmi place mult să surprind reacții și să captez mișcarea oamenilor în poze.”. Am întrebat-o cam cât de repede termină o rolă de film și mi-a răspuns că depinde în general de ceea ce intenționează să facă în ziua respectivă sau în cele ce urmează: „Spre exemplu, recent am fost plecată o săptămână din țară timp în care am terminat două role și am început-o pe a treia. Alteori țin o rolă și câteva luni, dar asta s-a întâmplat și pentru că un timp a trebuit să mă axez pe altceva, cum ar fi învățatul pentru Bac.”. Îi este comod să fotografieze cunoscuți, dar îi place mult să fotografieze și străini, deoarece iese din zona ei de confort, lucru foarte important pentru ea.
„În ultimul an nu am mai fost așa de înfiptă în mine încât să ajung să fac atât de multe poze oamenilor necunoscuți, cum făceam înainte din cauza reacțiilor aiurea pe care le-am întâmpinat în trecut și în același timp am trecut prin niște schimbări și, nu știu de ce, dar nu îmi mai vine acum să mă postez în fața unui om și să-i fac poză. Cred că am devenit mai conștientă de mine și de cei din jur și de faptul că atunci când fotografiez pe cineva pe care nu îl/o cunosc, iau oarecum o parte din ei și o modelez cum vreau în fotografia pe care o fac. Într-un fel, mi-e dor de persoana neastâmpărată care eram acum un an și pe care nu o interesa pe cine deranjează. Nu știu cum să explic; este ceva ce simt și observ la mine; dar nu-i nimic, asta se va schimba rapid, sper, acum că mi-am reintrat în mână. Așadar, am avut și reacții urâte, dar si reacții drăguțe din partea necunoscuților; unii chiar m-au rugat să le fac mai multe, pe când alții s-au rezumat la întrebarea pasiv-agresivă: <<de ce îmi faci poze?>>. Cea mai amuzantă reacție de până acum a avut-o o femeie care era să-mi dea cu niște flori în cap că făceam poză pe stradă.”
O rog să-mi povestească puțin despre experiența de la Let`s Go Digital și primesc un răspuns entuziasmat:
„Cât timp am fost la LGD am vrut să fac încontinuu poze și filme ceea ce cred că a dus la o oarecare saturație, ca după un timp, să trebuiască să iau o pauză și să privesc și prin ochii mei, nu doar prin cei ai vizorului. LGD m-a învățat însă să am răbdare, ceva ce până acum lipsea din organismul meu; acum am răbdare când trag un cadru, când mă gândesc la o idee de scenă, când fac orice lucru legat de fotografie sau film. Înainte eram mult prea grăbită și neastâmpărată în a face și lucrul ăla și ăla și ăla, dar ajungeam să nu mă concentrez pe ceva anume, eram în toate părțile. Presupun că i se iartă asta unei persoane tinere care de abia își începe drumul în viață; greșeli de începător, ce pot spune.”
M-a întrebat dacă și eu trec printr-o perioadă asemănătoare și am discutat puțin despre asta. Am săpat mai adânc:
„M-am apucat de fotografie mai serios acum vreo cinci-șase ani, cam așa. Nu mai știu data exact și nu mai țin minte dacă a fost sau nu dragoste la prima vedere, dar știu că eram curioasă. Voiam să știu cum să fac poze, mai ales că primele au fost dinalea tipice, cu fluturi și flori. Dar așteptam și așteptam ca fluturii ăia să se așeze frumos și să-i prind cât mai bine; mă rog, asta cu fluturii si florile nu prea are legătură cu ce m-ai întrebat, deci vei mai tăia din ele… nu? Nu știu exact cum să răspund, că-s prea precise întrebările; eu de mică m-am învârtit prin cercurile astea artistice, așa că mai mereu am avut câte o idee despre ce înseamnă pictura, fotografia, filmul, muzica și altele.”
Andrei Lumpan, aka magicandphotos pe Instagram și Andrei pe lumpan.com și Behance
Pe Lumpan îl cunosc de vreo trei ani, de când s-a afișat la Tonitza să-mi spună „la mulți ani!”. Era cu un aparat extraterestru la gât și a fost primit cu sclipici aruncat în aer de Mara și Grama. În seara asta am aflat că, dacă detestă ceva cu toată ființa, acel lucru este sclipiciul.
Andrei este plecat în Olanda la facultate din septembrie, iar cu fotografia s-a împrietenit acum opt ani într-o călătorie în Turcia. Fiind printre primele ieșiri din țară, i-a deschis apetitul fotografic: „A fost o tură Turcia-Viena și îmi amintesc că de acolo m-am întors cu multe fotografii interesante pentru vârsta aia”. Se vede ca fiind un om nerăbdător în general, care uneori se aruncă cu capul înainte „ca berbecu’” dar, paradoxal, îmi mărturisește că pentru fotografie a avut mereu o doză de răbdare asigurată: „Nu i-am înțeles niciodată pe ăia care voiau pozele imediat, în aceeași zi; seara mi le și cereau. Totuși, recunosc că îmi plăcea și mie să îi fac să aștepte, așa, să-i sâcâi.”. Consideră că pentru a face o selecție mai corectă a fotografiilor pe care le realizează, trebuie să treacă destul de mult timp:
„Îmi place să uit de ele; să le las să dospească. Imediat după ce le-ai tras ești mult prea subiectiv, încă ești acolo în moment. Îmi place să le redescopăr peste ceva timp și să zic: <<Bă, ce mișto e asta, nici nu mai știam de ea!>> Pe unele le regăsesc după doi ani.”.
Îmi spune că are un respect foarte mare pentru fotografia pe film și îi place, dar „în limita hipsterimii”: „Poți poza orice pe film și arată bine. Pentru mine subiectul este cel mai important; poți să ai cel mai prăpădit aparat.”. Nu cu intenția de a păcăli, își editează unele fotografii digitale să arate ca unele pe film și îmi povestește cum unii tovarăși care agreează doar pelicula au căzut în plasă; nu vrea să-mi dea nume pentru ca susține că „Lumpan nu bârfește, doar frânge inimi.”. În timp ce vorbim își pregătește o friptură pe care o laudă, își înfige cuțitul în degete tăind roșii, în surdină auzindu-se vase trântite. Ba mai glumim, ba mai vorbim de o facultate, de planuri de viață, dar întorcând discuția la articol îl întreb dacă a încercat să realizeze vreun scurtmetraj. Aflu că pentru el anturajul a contat și contează foarte mult: „Am idei multe pe plan vizual; văd o grămadă de filme (să nu înțelegeți că e paranoic) dar nu le pun în practică pentru că nu am fost și nu sunt înconjurat de oameni care să poată face restul, precum scenariul sau altele. Nu m-a așezat nimeni într-un platou de filmare, deci nu am avut ocazia.”
În București, când vine vorba de Lumpan se continuă: „da coaie, ăla cu pozele” sau „tipu’ cu expoziția de la Super care mi-a atârnat lucrarea greșit” sau cel care „m-a lăsat să iau un poster cu japca”. Cert este că și-a făcut un nume destul de cunoscut printre adolescenți, fie din reclama negativă sau pozitivă gratuită, cum spune chiar el, fie din munca pe care a depus-o. În Olanda s-a lovit de necunoscut și la propriu și la figurat:
„În România era mai ușor, îți dai seama, aici ești un nimeni până la un moment dat. Am avut o expoziție în care nici măcar nu am fost singurul și, în afară de vreo câțiva profesori, n-a venit nimeni. N-a venit un singur coleg să vadă <<Bă, oare ce a făcut ăsta din clasă de la mine?>>. E trist; în București ești învățat să mergi jumătate de oră pe jos, dar pentru ăștia nu-i așa – dacă expoziția sau orice alt eveniment nu este la cinci minute de ei sau chiar în fața facultății, nu se mișcă,”.
L-am întrebat dacă este prins într-o zonă de confort și care este cauza, iar el mi-a răspuns:
„Bă, sunt într-o zonă de confort pentru că nu prea am mai făcut nimic, dar nu stau să calculez <<Aoleo n-am mai tras o poză de 2 luni, ce mă fac?!>>. Asta e, am făcut altele. Mereu am avut în jur prieteni pasionați și interesați de ceea ce vor să facă. Eu nu am fost așa. Cred că asta ar fi adevărata problemă. Acum sunt în toate părțile și nu știu încotro să o apuc.”
Fotografia de stradă o realizează cu telefonul, considerându-l destul de eficient si comod pentru ceea ce vrea să facă. L-am întrebat dacă i s-a urcat la cap „faima” și mi-a răspuns: „Unii ar zice că da. Eu nu am fost conștient, deci nu zic nu, zic poate. Pe cât de mult mă iubesc, pe atât de mult mă urăsc.” Scopul lui este să rămână în istorie, să-i viziteze oamenii peste ani fotografiile la galerii. Își dorește să vină cu autostopul până în România și la insistențele mele mi-a recunoscut că i-ar fi plăcut să fi scris o Biblie, deoarece îi place ideea de a manipula o masă.
Spre sfârșit se scuză că vorbește cu gura plină, dar prea îi face cu ochiul friptura, iar printre înghițituri mă sfătuiește să nu-mi schimb stilul pentru nimeni: „O să-ți zică să nu mai pozezi aia că e groaznică; și?”
