Iată-ne în ianuarie. M-am aflat între patru pereți pentru o lungă perioadă de timp – de fapt, pentru o perioadă mult prea lungă decât aș fi obișnuită –, iar ca introvert pot spune că mi-a lipsit și că îmi lipsește interacțiunea umană mai mult ca oricând. Poate asta mă face să fiu mai puțin introvertită sau poate chiar la finalul zilei este vorba mai mult despre dorința de a rămâne conectați, despre sentimentul de incluziune socială. Acel sentiment cum că exista cineva acolo, ca o prezență invizibilă pe care te poți baza mereu. Și am simțit asta dintotdeauna, deși nu mi-am văzut cei mai buni prieteni sau iubitul zilnic, nu i-am cuprins în brațe în fiecare săptămână. Comunicam și știam că sunt acolo. Am știut că sunt acolo și când ne-au despărțit sute de kilometri și un fus orar cât am fost în Rusia pentru un semestru. Ei erau acolo! Mama, tata. Prieteni. Însă odată cu oficializarea pandemiei la nivel internațional am început să cresc un sentiment de angoasă înăuntrul meu. Îi simțeam pe toți departe, rupți prin bariere invizibile, cu toții preocupați de o avalanșă de gânduri. Eram cu toții în propriile noastre sfere, orbitând ca niște planete stinghere, respingându-ne involuntar de parcă eram înconjurați de niște câmpi magnetici. Îndepărtați de griji și gânduri. Neliniștea zilei de mâine, teama pentru securitatea celor dragi. Și frica de singurătate și izolare socială.
Zilele au trecut și restricțiile s-au asprit, iar angoasa a prins forma unei gheare ce părea că mă zgârie pe interior. Mă simțeam ciudat să stau în casă și să mă rezum la aspirații pe care le vedeam atât de îndepărtate, într-un viitor incert, de parcă priveam prin ceață într-un vid. Un job, școala de șoferi, locuri în care am promis că voi merge, masterul și tot acest nou capitol al vieții mele. Toate erau insule izolate pe niște nori îndepărtați pe care nu îi puteam atinge, iar eu, singură, de la marginea unei prăpastii, nu puteam decât să mă uit în jos și să sper că nu mă voi prăbuși prea curând. Eram agitată, nesigură, nervoasă, nedormită, plină de griji – poate inutile – și plecată cu gândurile prea departe. Sufeream de ceea ce cercetătorii americani au definit ca fiind „anxietatea din timpul pandemiei”, fenomen identificat la mijlocul anului la aproape jumătate din populația Statelor Unite. Așa că fără să vreau m-am angrenat într-un joc ce avea să se transforme într-un coping mechanism, ceva ce mă va face să văd lucrurile într-o manieră mai pozitivă, să mă simt mai puțin singură alături de oameni care se simțeau la fel de singuri.
Socializare. S-a redus totul la mesaje, video calls și memes. Așa mi-am cunoscut mai bine și colegii de la master. Asta până când cineva a zis „hai pe server la un meci de Among”. Ce server? Ce-i „un Among”? Nu am fost gamer girl vreodată și acum punând totul pe hârtie sună de parcă am avut cea mai mare revelație. Un nou Big Bang din care renaște de această dată socializarea, noul normal în niște bareme relative ale societății din ultima perioadă. Mi-am descărcat aplicația de Discord și jocul cu pricina – această reinterpretare a paradoxului cu „dilema prizonierului” în care faci parte dintr-un echipaj de 5 până la 10 astronauți de pe o navă, doar că printre voi se află 1, 2, 3 sau 4 impostori; tu trebuie să îți faci task-urile, iar ei trebuie să omoare pe rând membri ai echipajului; tu trebuie să rămâi în viață și să scoți din joc impostorii, iar ei joacă la cacealma și câștigă meciul dacă voi eliminați oamenii greșiți. Among Us întrucât „sunt impostori printre noi”, iar partea cea mai interesantă a jocului este cea în care au loc discuțiile odată ce se găsește un cadavru. Cine l-a omorât? Cine are un alibi? Cu cine a fost văzut ultima oară? Dezbateri ce se țin pe Discord și care ajung să fie: serioase, aprigi, incriminatorii, amuzante, răspicate, supărăcioase, pătimașe, neconcludente, răstălmăcite, eronate, cu sorți de izbândă, confuze.
Despre cum Roșu l-a urmărit pe Galben. Despre cum Mov făcea firele, iar Negru arunca gunoiul. Despre cum Roz și Albastru au stat tot timpul împreună.
Despre cum Alb nu a fost văzut toată runda.
Despre pe cine eliminăm.
Despre cum încă nu știm dacă am eliminat corect sau nu.
Despre cum „hei, ăsta este unul dintre riscuri” și despre cum există riscuri în viață.
Riscul ca pandemia să continue cu al doilea val de imbolnăviri. Riscul de a trebui să stăm închiși în case la nesfârșit. Riscul de a nu ști cum să te aperi și să te protejezi mai bine din responsabilitate pentru tine și pentru cei din jur.
Riscul de a ne transforma din „ființe sociale” în „ființe digitale”.
Riscul de a ne petrece următorii ani într-o „stare de alertă”.
– Și că tot veni vorba despre „următorii ani”, care sunt planurile voastre de viitor?
. . .
Am petrecut poate mai bine de trei ore jucând Among Us și discutând pe Discord. Am aflat că toată acea angoasă, acea gheară care ajunsese să se întindă ca o iederă otrăvitoare în mine era ceva comun, că „pandemic anxiety” este ceva normal și că trebuie să învățăm noi metode de a ne reconecta unii cu ceilalți. Entuziasmul generat de ideea de a cunoaște oameni noi, pe care ajungeam să îi descoperim printr-un avatar cu un nume amuzant, apoi prin glas, tonalitate, personalitate, glume, răutăți. Momente de vulnerabilitate. Au clădit un pod ce ne-a ajutat să trecem peste marginea acelei prăpăstii. Un pod pe care îl construiam zilnic, în fiecare seară după cursuri, printr-un nou meci de Among ce se întindea până târziu. Nu mai era despre joc. Era despre oameni noi și vechi pe care îi descopereai și redescopereai după o zi grea, după o pasă proastă, după niște luni grele. Vulnerabili, sinceri, „protejați” de anonimitatea unui personaj colorat cu un nume amuzant. Puteai fi tu, proiectându-ți gândurile și grijile într-un spațiu vag, online. Dar știai că acolo, de cealaltă parte a ecranului, mai era cineva ca tine. La fel de îngrijorat, la fel de anxios. Un alt personaj colorat în galben, cu un ou pe cap și un nume amuzant.
Întâlnirile legate de joc au devenit un pretext pentru a ne strânge în fiecare seară, ca într-un ritual, acest „supporting group” în care privim cu optimism dincolo de pandemie și de anxietățile create de aceasta. Îmi caut un job. M-am înscris la școala de șoferi. Scriu la licență. Dau meditații. Am fost să îmi vizitez bunicii să văd dacă sunt bine. Sunt un fel de „sunt aici și încerc” și „pot trece peste acest sentiment”. Cu timpul, sentimentul de anxietate dispare și un altul își face loc – speranța. Speranța că totul va trece și că vom fi cu toții mai bine.
– Ia zi-mi, pe cine votăm?
– Eu zic pe Galben!
– Galben?
– Da, Galben!
