Recent intratul în cinematografe Ana, mon amour este coming of age-ul pe care niciun tânăr nu ar vrea să îl vadă.
Motivul: structura sa circulară duce un cuplu care își desconsideră părinții în pragul adoptării comportamentului pe care în trecut îl desconsiderau. Practic, o ecranizare care dă ecou îngrozitoarelor cuvinte “nu îți judeca părinții, vei ajunge ca ei oricum”.
Firul narativ este construit pe o sedință de-a lui Toma la psihanalistul său, unde mai multe flashback-uri și vise intervin. Cronologic, Ana și Toma se întâlnesc în timpul studenției, problemele ei psihice punându-și amprenta pe relație încă de la început. Iubitul ei îi devine protector și așa rămâne până la sfârșitul relației. Sau așa s-ar crede la prima vedere. Plot-ul filmului este un joc de leapșa cu responsabilități, dependență și control, unde dependența Anei de a fi protejată este pusă în balanță cu dependența lui Toma de a proteja.
Background-urile ambilor protagoniști sunt destul de tumultoase, în special cel al Anei. Relația cu tatăl ei, Igor, se învârte în jurul unui posibil abuz sexual pe care tânăra l-a suferit în preadolescență, abuz insinuat obsesiv de Toma. Expresia „îi făcea băiță” și faptul că fata a dormit cu tatăl ei până la 13-14 ani sunt adesea aduse în discuție, însă ea nu confirmă niciodată că abuzul ar fi avut loc. Totul pare și mai problematic pentru că Igor este tatăl ei vitreg.
Părinții lui Toma (surprinzător, Carmen Tănase a primit un rol decent după toate serialele ProTv) sunt clișeicul cuplu credincios, în care tatăl își bate soția dar apoi se roagă la Dumnezeu în speranța că trece. Totuși, un episod rezultat dintr-o ceartă tată-fiu îl poziționează în zona fanatismului religios, ușor tulburător.
Biserica și religia mai sunt vizate de câteva ori pe parcursul filmului, cel mai bine în timpul spovedirii lui Toma de către un preot care încearcă să înțeleagă prin ce trece tânărul. În alte scene se vorbește despre biserică ca small talk, unde sunt discutate, printre altele, poligamia și infidelitatea.
La începutul relației, crizele Anei par să aibă nevoie de un tratament sexual din partea lui Toma. Precum în La Luna a lui Bernardo Bertolucci, ieșirile personajului sunt controlate de stimuli sexuali veniți din partea celuilalt personaj.
Vorbind despre sex și sexualitate, Ana, mon amour a primit rating +18 din cauza unor scene de nuditate frontală și a uneia în care Toma ejaculează pe Ana. Pe lângă reacția negativă a unei categorii de pudici și reclama inevitabilă care apare odată cu acest rating, filmul lui Călin Peter Netzer este una dintre puținele încercări ale cinemaului românesc de a se emancipa sexual, după atâtea decenii în care românii au făcut doar sex heterosexual pe pat și cu ușa închisă.
Deși sexualitatea, religia, relația tumultoasă dintre cei doi protagoniști și background-ul lor care surprinde o serie de aspecte precare din căsniciile părinților sunt subiecte importante și ingenios abordate în film, toate sunt puse neîndemânatic sub umbrela psihanalizei. Acțiunea în sine vrea să fie cu și despre psihanaliză, psihanalistul jucat de Adrian Titieni (încă un rol de pseudointelectual la colecție) este partenerul de dialog al lui Toma, dialog cu tente de monolog (sau invers) care conturează narațiunea. Încercarea regizorului de a face un film care dă impresia publicului că a înțeles psihanaliza doar uitându-se timp de două ore la filmul lui dă un aer forțat și ieftin care se simte în toată sala de cinema. Nici referințele la Freud și Nietzsche și nici psihanaliza simplificată, modelată pentru marea masă, nu a scăpat filmul de o artificialitate obositoare.
Da, Ana, mon amour rămâne un film palpitant pentru ce promite cinema-ul românesc în viitorul apropiat și, în momentul în care va avea loc acea emancipare sexuală, sigur ne vom aminti de el drept un pionier și un film care și-a riscat box office-ul și publicul larg prin scene explicite însă, din dorința de a împușca mai mulți iepuri dintr-o lovitură, regizorul a ratat și abia dacă i-a speriat.
