,

Noduri amatoricești – Anatomia unei prăbușiri

Șerban Mark Pop
decembrie 18, 2023
4 min read

Câștigând Palme d’Or-ul acestui an, Anatomia unei prăbușiri se plasează între dramă de familie și dramă juridică, deconstruind o familie prin concentrarea pe planul psihologic, dar dă la schimbă convențiile centrale genului abordat pentru un rezultat inovativ, dar neimpresionant.

După ce Triunghiul Tristeții (2022, regia Ruben Östlund) a creat o diviziune considerabilă în rândul cineaștilor, Anatomia unei prăbușiri (2023, regia Justine Triet) este o alegere mult mai cumpătată pentru prestigiosul Palme d’Or o dramă franțuzească clasică în ce privește structura și estetica, susținută de un scenariu care pornește de la o premisă simplă, dar pe care o elevează prin nuanțe. Sandra Voyter (Sandra Hüller) este acuzată că și-a aruncat soțul, Samuel Maleski (Samuel Theis), de la etajul căbănuței lor din Grenoble, pornind o narațiune pe jumătate whodunnit, pe jumătate dramă juridică, piperată cu dramă de familie și concentrarea pe psihologia personajelor. Nu încape loc de controversă, iar discursul e cât se poate de convențional, fără a fi problematic sau politizat. 

Modul în care Triet și co-scenaristul ei, Arthur Harari, aleg să formuleze discursul lasă însă de dorit. Punând accent pe latura psihologică a personajelor, cei doi livrează un scenariu care, deși excelent în construcția unei protagoniste complexe, eșuează colosal în menținerea tensiunii centrale genului ales. Lipsesc și suspecții multiplii ai unui murder mystery, și dorința de a disculpa dintr-un courtroom drama. Finețea hollywoodiană este înlocuită de un detașament intelectualist care nu contribuie deloc în stabilirea unei relații cu protagonista. 

Paradoxal, construcția psihologică este uneori și cea mai bună caracteristică a narațiunii. Atunci când abandonează misterioasa moartea a lui Samuel, precum în flashback-uri sau discuțiile dintre Sandra și fiul ei Daniel (Milo Machado-Graner), dialogul suprasaturat cu termeni therapy talk și dinamici dificile de familie capătă credibilitate și provoacă o reacție unică în cinema: indecizie. Sandra și Samuel au și nu au dreptate, iar relația lor nu conține un singur vinovat – o construcție surprinzător de matură, mai ales având în vedere că Samuel e pe ecran pentru foarte puțin timp. Pe de altă parte, atunci când ambiguitatea psihologică se ivește în secvențele de la tribunal, acțiunea pendulează între patetic și repetitiv, cu o Sandra și un procuror câinos care-și repetă povestea ad nauseam fără a oferi vreo nuanță sau schimbare.

Mai rău, atunci când schimbarea vine, ea vine fie din neant, fie cu asteriscuri tolerabile în alte genuri, însă nu într-o dramă juridică, unde procesul este miza în sine. Dacă jocul nu are reguli bine definite, de ce ne mai pasă cine și cum îl joacă? Atunci când, în cel de-al treilea act al filmului, ne este introdusă depresia lui Samuel, ea se prăbușește în narațiune din neant, nefiind sugerată până atunci. Este o dramatizare forțată prin sleight of hand (șmecherie, dacă vreți). În niciun proces respectabil, în care o femeie este acuzată de omor, ea n-ar putea, nici dacă ar vrea, să ascundă istoricul psihologic depresiv al soțului ei. Firul roșu nu poate susține tensiunea, deșirându-se din nou și din nou, iar apoi e înnodat la loc, dar la fel de neîndemânatic.

Singurul motiv pentru care sfoara nu se rupe este Sandra Hüller, carabina întregului film, controlând cu ritm și forță fiecare secundă. Fie că vorbește engleză sau franceză, jocul ei e dintr-o categorie rară, care provoacă o amnezie parțială, reformulând în n moduri aceleași fapte fără a părea plictisitoare. Chiar și cu acțiuni condamnabile (și uneori iraționale), Sandra câștigă simpatie prin jocul lui Hüller, oricât de greu ar părea, având în vedere că este singura suspectă într-un omor destul de transparent pentru majoritatea filmului.

Odată autopsiată prăbușirea, rămâne o răceală, un dubiu bine dozat, dar, în ce mă privește, puțin prea îndepărtat de cele mai puternice aspecte ale genului ales. Triet pare mai intrigată de un Marriage Story legat vag de mediul literar decât de demersurile dintr-un proces, iar martorul orb și căzătura în sine se simt mai degrabă distrageri artificiale decât interese reale. Un mister, fie el centrat în jurul unei crime sau în jurul unui proces juridic, este definit tocmai de întorsăturile de situație care n-o interesează pe Triet. Proba ascunsă, declarația schimbată, noul martor – șirul lung de noduri și bucle de-a lungul firului narativ. Încercând să se amplaseze undeva între cele două tipuri de mister doar pentru estetică, Anatomia unei prăbușiri dă dovadă de noduri amatoricești, ușor de desfăcut, și se prăbușește în mediocritate.

Categorii:
,
Șerban Mark Pop
Șerban Mark Pop

Cele mai noi articole

C Read More

Teatrufebruarie 26, 2024

Copii în haine de adulți – SF (SUPER FRAGIL) la Teatrul Excelsior

Mi se întâmplă rar ca la finalul unui spectacol să mă ridic în picioare la aplauze, gândindu-mă „Mai vreau. De ce s-a terminat?”. Trăiesc însă […]

A Read More

Spotlightfebruarie 23, 2024

A discuta sau a nu discuta? Bujor la Teatru Dramatic Fani Tardini Galați

Aceasta-i întrebarea pe care o ridică spectacolul Bujor, regizat de Leta Popescu la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC […]

P Read More

Teatrufebruarie 14, 2024

Pe cale de dispariție – Pterodactili la Teatrul Excelsior

Nu știm sigur de ce au dispărut dinozaurii. Dar știm sigur că noi ne autodistrugem încet și sigur. Bine, poate nu e vorba neapărat despre […]

O Read More

Artă vizualăfebruarie 9, 2024

“O expoziție este doar un mod de a spune povești” – un interviu cu Alex Radu

La începutul lui decembrie 2023 am dat o fugă până în Timișoara pentru Dracula Film Festival. Pe lângă filme și evenimentele adiacente filmului, Timișoara se […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie