Ați auzit până acum de Anina? E un oraș mic, fost oraș minier, în prezent dezindustrializat. La inițiativa One World Romania la Școală, douăzeci de adolescenți au luat parte la un atelier în Anina. Au documentat orașul în fel și chip, folosindu-se de documentare de scurt metraj pe peliculă, fotografii pe film și Polaroide, benzi desenate și picturi. Rezultatele le puteți vedea miercuri, 3 aprilie, la vernisajul expoziției ANTI-instagram care va avea loc la etajul 4 al Muzeului Național de Artă Contemporană, de la ora 19.00, iar mai multe despre proiect și cum s-a desfășurat tot procesul, puteți afla mai jos, de la Irina Novac, Macrina Moldovan, Sara Pongrac, Octavia Bortișcă, patru dintre participantele la expoziție:
Întâi și întâi, spune-ne un pic despre tine și ce te-a determinat să te înscrii în proiect?
În viața de zi cu zi, majoritatea timpului mi-l ocupă bacul, dar încerc să găsesc plăcere în viață, așa că activez pe partea de proiecte de tineret, drepturile femeii și civism. De asemenea, o altă pasiune îmi este arta, fie că e vorba despre poezie, fotografie sau film. Recunosc că nu am acordat niciodată îndeajuns de multă energie în ultima pasiune menționată, așa că vara trecută, când am văzut call-ul celor de la One World Romania la Școală, m-am înscris fără ezitare. (Irina Novac)
Am 18 ani și sunt elevă la Arte în Târgu-Mureş. Vreau să studiez antropologia ca să înțeleg oamenii mai bine și problemele cu care ei se confruntă ca mai apoi, să găsesc soluții. Prea multă lume discută despre probleme, dar nu şi despre cum le putem rezolva. Am aflat despre proiect din online, o prietenă îmi dăduse tag (hei, Ingrid!) la postarea în care cei de la One World Romania anunțau proiectul și chiar m-am bucurat că avea să se organizeze un atelier de documentare pentru liceeni, pentru că personal nu prea am mai văzut așa ceva și era tocmai ce căutam. Era exact oportunitatea perfectă să mă familiarizez cu documentarea de teren, ceva cu care nu am mai avut contact până atunci. (Macrina Moldovan)
Am 18 ani și sunt la Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică din Cluj-Napoca, unde studiez teatrul și arta actorului dar și materii precum estetică, artele spectacolului, management artistic și istoria teatrului. Îmi plac foarte mult oamenii, îmi place să stau de vorbă cu ei și să îi descopăr și ei reprezintă sursa mea primară de inspirație în pictură, poezie, film și mai ales fotografie. Mi se pare absolut surprinzător cum începi să descoperi mult mai bine un om atunci când ai obiectivul ațintit spre el și îi observi în detaliu fiecare gest și imperfecțiune pe care eu de obicei o găsesc extrem de estetică și de perfectă. Am aflat de tabăra One World Romania întâmplător și am zis să mă înscriu, am ajuns acolo împreună cu Irina (pe care am cunoscut-o în gară) și Pati (pe care o știam din altă tabără de film) după o lungă peripeție de 29 de ore, cu un tren pierdut, un tren prins la limită, o întârziere de trei ore și un somn scurt la 3 dimineața în gara din Băile Herculane (of, CFR). (Sara Pongrac)
Sunt Octavia și învăț la un liceu din Piatra- Neamț. De pe la sfârșitul clasei a 9-a, după ce am terminat primul voluntariat din viața mea (la Filmul de Piatra), mi-am dat seama că vreau să mă implic în mai multe activități care să-mi fie pe plac și să mă ajute să mă descopăr și să mă dezvolt. Cred că acesta a fost și impulsul care m-a determinat să aplic, iar în plus tot conceptul atelierului suna foarte bine și eram extreeem de curioasă. Pe lângă asta, mai fusesem într-un proiect cu OWR la școală, unde o cunoscusem pe Dalesia și am hotărât amândouă să ne înscriem. (Octavia Bortișcă)
Știu că fiecare din voi lucrează în medii diferite (foto, video, bandă desenată etc.). Pentru tine care a fost metoda preferată de lucru la Anina și de ce?
La Anina m-au pasionat mai mult oamenii și emoția lor, așa că am considerat că numai prin poezie puteam să expun întâlnirile mele cu ei și ce a rămas din ele. (Irina Novac)
Eu am fost printre cei care au lucrat cu text. Poezie mai exact. Dar am lucrat şi cu sunet şi cu fotografie. Le-am combinat oarecum pe toate și asta mi-a plăcut cel mai mult, că am reușit să lucrăm cu metode diferite încercând să spunem aceeași poveste fără limite în exprimarea lor. Toate astea au fost idei care au apărut pe parcurs după mai multe discuții în echipă când ne hotăram cum să folosim resursele pe care le avem într-un mod în care putem prezenta cât mai viu poveștile pe care le-am întâlnit după o serie de întâlniri și așa numite interviuri cu oamenii din Anina. (Macrina Moldovan)
La Anina am avut prima dată ocazia să fac fotografie instant cu Polaroidul Oanei și cred că asta a fost metoda mea preferată de lucru pentru că m-a învățat să am răbdare. Ai o singură șansă să faci o fotografie bună, nu faci 100 de poze din care să alegi una, ca la digital. Asta m-a făcut să mă concentrez mai mult pe subiectul fotografiei, să mă întreb ce vreau eu să exprim și apoi să apăs pe buton cu cea mai mare încredere că fotografia va ieși exact așa cum îmi doresc. (Sara Pongrac.)
Cred că cel mai mult mi-a plăcut să particip la crearea seriilor de Polaroid pentru că presupunea îmbinarea mai multor mijloace și cumva, prin ele, am reușit să fac un pic din toate. Adică, înainte de a face poze locuitorilor din oraș, discutam cu ei și le aflam poveștile, iar după ce poza era făcută, o atașam unei foi albe pe care desenam un context potrivit fiecărei persoane. (Octavia Bortișcă)
Cum ai descrie toată experiența de la Anina?
Anina a fost despre oameni – despre localnici, adolescenții ce participau la workshop, omuleții de la OWR, persoanele de la cabană. A fost despre blocurile abandonate din Orașul Nou, despre cea mai bună pizza mâncată vreodată într-un local ce-mi amintea de filmele americane din anii ‘70, film pe peliculă, polaroid, documentare, documentare și documentare. (Irina Novac)
Curiozitatea ar descrie-o cel mai bine. Am învățat să fim cât mai curioși. Să fii mereu curios de ce s-ar ascunde în spatele oricărui om pe care îl întâlnești pentru că uneori contrar a ce putem crede când privim pentru prima dată pe cineva, mereu există ceva să ne surprindă, dar în special mereu este o legătură între noi şi ei. Trebuie să găsim acea punte care ne desparte. Puntea aceea e tot ce ne desparte din a ne regăsi în celălalt. Totul începe de la o mică curiozitate pe care o simți față de cineva sau ceva. (Macrina Moldovan)
Cred că cel mai frumos lucru pe care l-am învățat la Anina a fost că arta se naște din oameni. Pentru că viața oamenilor e atât de spectaculoasă și absolut fiecare om are ceva de povestit, fiecare are povestea lui și faptul că noi am reușit să găsim asta, dincolo de fotografii, polaroide și pelicule mi s-a părut genial. Un portret înseamnă aproximativ jumătate de oră în care stăteam și ascultam ce are de spus acel om, practic fiecare fotografie sau filmuleț din expoziție, are în spate câte o lecție de viață pe care fiecare din noi a învățat-o de la omul respectiv și care ne-a făcut să îi imortalizăm portretul. (Sara Pongrac)
Pentru mine atelierul acesta a fost genul de experiență de care aveam mare nevoie pentru că mi-a confirmat că e bine să ai curaj și să încerci lucruri noi . (Octavia Bortișcă)
Spune-ne o amintire care ți-a rămas în minte de la atelier.
Când mă gândesc la Anina, îmi vin multe amintiri frumoase în minte, însă prima care-mi apare în minte este fosta și ultima moașă a orașului, cunoscută drept Moașa Ani, care a primit 4 fete în sufrageria ei fără să i se pară ciudat și în fața cărora s-a deschis din prima secundă. Îmi amintesc și acum bibelourile de pe noptieră, fursecurile și nectarinele uriașe cu care ne-a servit a doua oară când am fost la ea și mai ales gustul dulceții cadou, din care abia așteptam să savurez în fiecare dimineață. (Irina Novac)
O amintire draguță e de când am fost acasă la Moaşa Ani şi când a trebuit să plecăm după câteva ore de stat la povești ne-a dat borcane cu dulceață. Căpșuni și vișine. Ceva din gestul ăsta ne-a făcut să simțim şi mai mult familiaritatea, apropierea de ea și de Anina. (Macrina Moldovan)
Eu împreună cu Dragoș și îndrumați de Alina și Alex am pornit să documentăm ruta Oravița-Anina cu trenul. În a doua zi de filmări am văzut pe tren un cuplu de bătrânei care se țineau de mână, i-am întrebat dacă pot să îi filmez, au acceptat foarte fericiți iar când le-am zis că am pornit camera, au început să se sărute. După ce am terminat de filmat mi-au spus că fac această călătorie cu trenul pentru a sărbători 50 de ani de la căsătorie. (Sara Pongrac)
În ultima zi petrecută în Anina am fost să mai facem câteva poze pe film alături de Petra, Andrei și Dalesia. În timp ce ne aflam într-un părculeț, am găsit o agendă acoperită de frunze. Agenda aparținuse unui om, Vasile și o începuse în 1955. Acolo își nota de la sarcinile pe care le îndeplinise la Fabrica de șuruburi, unde lucra, până la planurile lui de weekend și tot felul de întâmplări personale. (Octavia Bortișcă)
Cum sunt oamenii din Anina și poveștile lor?
Am întâlnit fel și fel de oameni, dar de la fiecare am plecat cu o amintire. Fiecare are o poveste unică și o perspectivă proprie asupra orașului. Am avut contact mai mult cu oamenii în vârstă, pentru că mă interesa mai mult viața culturală din Anina trecută, iar fiecare a pronunțat aceeași frază – „a fost frumos”. (Irina Novac)
Îi puteam asocia cu prietenii noștri, părinții, bunicii. Nu te mai simțeai ca un outsider dacă te deschideai și tu pe cât te așteptai să se deschidă ei spre tine ca să le afli poveștile și ce au ei de zis. La început ne era puțin teamă că poate nu vom reuși să ne integrăm în oraș și oamenii poate vor fi sceptici cu privire la noi. Dar nu a fost așa. Oamenii erau chiar super deschiși și primitori. Ne trezeam că aflăm niște povești foarte interesante și chiar neașteptate din tinerețea unui om întâlnit în parc sau niște femei din piață ne spuneau tot felul de lucruri despre nepoții lor. La un moment dat ne plimbam în centru când am început să auzim ceva muzică latino venind de undeva. Era o ușă deschisă și am intrat. Era un tânăr care și-a deschis un fel de barber shop/frizerie decorat într-un stil cowboy. Era și el venit din străinătate. (Macrina Moldovan)
Oamenii din Anina, sunt ca în toate locurile, diferiți, am întâlnit oameni amabili și dornici să își împărtășească poveștile, care ne invitau la ei în casă, ne arătau fotografii, erau fericiți că îi pozăm și unul dintre ei, fost miner, chiar mi-a oferit un cărbune din mină ca amintire. În schimb alți oameni erau mai închiși și credeau că suntem acolo pentru a face publicitate negativă orașului și nu doreau să vorbească. În mare măsură oamenii fac parte din prima categorie pe care am descris-o ceea ce ne-a dat încredere și o poftă de „explorat”. Stăteam cu orele în oraș, ne plimbam, cunoșteam oameni și povești, făceam fotografii și mâncam pizza. (Sara Pongrac)
Majoritatea oamenilor cu care am discutat erau deschiși, prietenoși și destul de diferiți. Întâlnisem de la membrul unei formații rock locale, la o fostă învățătoare care și-a dedicat acestei meserii cea mai mai parte din viață, până la membrii fanfarei din Anina, care ne-au servit cu suc și prăjituri după ce asistasem la o repetiție de-a lor și le luasem câteva interviuri. Totuși, cred că într-un fel sau altul, majoritatea erau afectați de imaginea pe care presa o crease orașului, numindu-l „oraș fantomă” sau „oraș al ruinelor”. Țin minte că după ce fusesem la repetițiile fanfarei, un localnic ne-a oprit și ne-a rugat să nu prezentăm orașul într-o lumină rea și să ținem cont și de realitate. (Octavia Bortișcă)
De ce crezi că e important să ajungă povestea orașului Anina la mai mulți oameni?
Anina este acel oraș despre care îți vorbește proful sau profa la geografie la timpul trecut, despre care parcă ai vrea să știi mai multe, că sună interesant. Consider că este important să se vorbească despre un oraș care a însemnat atât de mult pentru România, dar despre care nu mai vorbește nimeni acum. Expoziția noastră ne face cunoștință cu orașul Anina prin prisma ochilor locuitorilor. (Irina Novac)
Cred că povestea orașului Anina e de fapt vocea a mai multor mici orașe din țară. Majoritatea oamenilor deja în vârstă, care de fapt erau cei mai mulți, invocau mereu trecutul. „A fost frumos” auzeam cel mai des. „A fost”, pentru că ei consideră că acum nu prea mai e. Și-au cam pierdut speranța. Înainte erau locuri de muncă, viață culturală şi socială care le asigura tot ce considerau că aveau nevoie. Declinul locurilor de muncă poate duce cu el treptat planul cultural cât şi social. Iar când toate astea dispar, oamenii se simt abandonați şi nevoiți să găsească soluții alternative. Cei mai mulți sunt plecați la muncă în străinătate pentru că în oraș nu mai sunt locuri de muncă de când s-a închis mina. Fiecare are pe cineva plecat. Și povestea asta se repetă mai în toate orașele post-industriale ale țării. E important să nu ignorăm manifestările astea care conturează până la urmă viitorul. Povestea orașului Anina e importantă pentru că e povestea noastră. Când ne simțim abandonați, lăsați fără opțiuni, căutăm un alt loc în care să ne dezvoltăm și doar uneori ne gândim cu nostalgie la ce a fost. Pentru cei mai mulți oameni, acasă nu mai era locul în care puteau să se dezvolte, pentru că acolo nu mai găseau opțiuni. Acasă rămâne un loc cu amintiri. Cât mai mulți oameni ar trebui să înțeleagă fenomenul ăsta care eu zic că ne privește pe toți. (Macrina Moldovan)
Cred că Anina are o poveste aparte, aceea a unui oraș influent și prosper care a decăzut odată cu închiderea minei, dar care încă are un potențial turistic enorm care însă nu este dezvoltat. Acum eu văd în Anina povestea fiecărui om în parte, povestea domnului care-și repara motocicleta în curte, povestea minerilor și a soțiilor de mineri, povestea tinerilor care fac rap și sporturi extreme, povestea moașei satului, povestea lui Lulu, un bărbat ce doarme pe străzi, pasionat de filosofie și care mi-a vorbit în franceză despre țările în care a fost, povestea Orașului Nou și a copiilor ce spărgeau bomboane între dinți în fața alimentarei. Este drama colectivă a unui declin economic, un sat șters dar cu chipuri vi, majoritatea îmbătrânite care aleg să trăiască și să povestească nu despre Anina de azi, ci despre Anina prosperă ce era odată. (Sara Pongrac)
Pentru că, de regulă poveștile trebuie să fie ascultate și să ajungă la oameni. Ceea ce e special la povestea Aninei se referă la faptul că odată era un adevărat potențial pentru România datorită exploatărilor miniere din zonă, iar acum, la o primă vedere pare un loc mort, în care nimeni nu face mai nimic. În realitate, cred că oamenii și poveștile lor mențin orașul în viață și îi dau un farmec aparte. Pentru mine, Anina a fost genul de loc pe care chiar dacă nu-l știam aproape deloc, nu aveam nevoie de niciun Google Maps, în parte pentru că era mic și nu prea aveam cum să mă pierd, parte pentru că mă simțeam de parcă știam orășelul de când eram mică și tot timpul era o atmosferă prietenoasă, unde găseai mereu pe cineva care intra în vorbă cu tine, chit că avea 7 sau 70 de ani. (Octavia Bortișcă)
Expoziția ANTI-instagram va fi deschisă între 3 și 14 aprilie, la etajul 4 al MNAC. Vernisajul are loc miercuri, 3 aprilie, ora 19.00.
