de Tim Crouch
Regia: Bobi Pricop
Traducerea: Andrei Marinescu
Scenografie: Lia Dogaru
Muzică: Eduard Gabia
Manager: Alexandru Boureanu
Director artistic: Vlad Drăgulescu
Cu: Claudiu Bleonţ, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu
Ca spectator, îmi place teribil de mult sentimentul pe care îl am când nu e nevoie să particip la ceva; să fiu doar atentă atunci când se desfăşoară o performanţă. Însă Tim Crouch, în renumitul său spirit experimental, vrea să fii privit, mișcat, self-aware; să ţi se fure comoditatea de spectator. Începi să-ţi dai seama de asta când intri în sală: nu e nicio scenă, ci doar două blocuri de scaune puse faţă în faţă, aproape ca pe stadion. Până începe piesa, n-ai decât să înfrunţi privile celorlalţi oameni din audienţă și să te întrebi unde or să stea actorii: în marginea sălii, unde nici măcar nu e lumină? Or să se plimbe printre scaune? Până când, după ce toate astea se sting în liniște (și liniștea durează ceva, te jenează), te trezești că actorii încep să vorbească de lângă tine. Cei patru (Claudiu Bleonţ, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu și Vlad Udrescu) sunt împrăștiaţi prin public, iar începutul reprezentaţiei vine atât de natural încât te întrebi dacă face sau nu parte din piesă. În asta se ascunde și pericolul, probabil, pentru că atunci când povestea intră în sală, tu nici nu te aștepţi, și e mult prea târziu ca să îţi ridici garda.
Original, piesa a fost jucată chiar de protagoniștii ei (Tim Crouch, autorul, Esther Smith și Vic Llewllyn, actorii, și Chris Goode, spectator) care vorbesc despre inerţia unui spectacol pe care l-au pus împreună în scenă. Tot ce au acumulat în research-ul lor despre violenţă și abuz nu s-a descărcat în timpul reprezentaţiei, ci a rămas să îi controleze atunci când ei fost lăsaţi prea vulnerabili ca să o mai facă. Văzând cât de firesc ei îţi povestesc, din mijlocul rândurilor, despre asta, trebuie să arunci o privire către ușă și să îţi reamintești că e doar teatru.
Obscuritatea formei piesei a derutat audienţa. Obscuritatea fondului i-a făcut pe mulţi să și plece din sală, în teatrele din afară (mie mi se pare o reacţie normală; până la urmă, nici personajele nu rezistă până la capăt). Ești constrâns să participi cu gesturi mici: personajele vorbesc cu tine, îţi dau bomboane, te întreabă cum te simţi, îţi propun să imiţi mișcări. La un moment dat se face întuneric și luminiţele unui glob se învârt pe feţele tuturor. Atunci, Chris îţi spune că ești în cel mai sigur loc din lume, și pare foarte adevărat. Dar contribuţia ta devine tot mai neplăcută: ești invitat să imiţi convulsiile unui om înjunghiat și să îi pui întrebări actriţei în hot seat despre cum a fost violată. La asta, aproape nimeni nu mai răspunde. Așa te simţi când ești în siguranţă?
Cred că scopul final ar spectacolului ar fi să ne amintească de responsabilitatea pe care o avem în prezenţa artei, fie în postură de creatori, intermediari, sau public. Autorul e acea inconvenienţă transcedentală pe care o invocă mereu Tim Crouch, un accident (degetul lovit, uleiul încins care îţi stropește pielea) care îţi amintește că nu ești protejat de dezastre. Că ai doar impresia că trăiești o viaţă aranjată, la adăpost.
Personajele, mereu conștiente de asta, ajung să trăiască într-o neliniște permanentă. Tim povestește că soţia lui nu poate înţelege cum poate să studieze și să scrie despre lucruri atât de oribile. Cum poţi să nu te uiţi? Îi răspunde. Societatea e definită de limitele ei, nu de centru.
