Dacă mergi la Awake și vrei să testezi puțin din fiecare experiență pe care ți-o oferă, trebuie să ai programul lângă tine și să îți cântărești cu grijă timpul, pentru că totul e construit în așa fel încât în orice moment să ai ceva mișto de făcut. O zi echilibrată arată așa: la 10 mergi la Body Art sau Yoga, dar ai grijă să nu stai prea mult, pentru că în cortul Feed Your Mind se ia cafeaua de dimineață împreună cu organizatorii. Te refugiezi acolo ca să vezi ce au de zis invitații (de la nutriționiști, la muzicieni și coordonatori de marketing) până eventual îți amorțesc picioarele și mergi la Deisgner’s Bazaar. De acolo mai rămâne un mic interval de timp până încep concertele/filmele, pe care poți să ți-l ocupi cu oină, volei, pilates, sau o vizită la Artdoor (unde sunt puși în lumină artiști locali). Chiar și dacă soarele de august îți taie cheful, poți să bei ceva rece la Castle Lounge sau să lenevești în biblioteca din pădure cât e ziua de lungă.
Concertele au fost electrice și foarte diverse. Dacă stăteai o zi, programul te ducea de la indie rock la soul și până la trap. Headlinerii au fost unii solizi (Milky Chance, Morcheeba, Akua Naru, Wilkinson), dar și trupele mai mici s-au dovedit a fi niște descoperiri mișto. Mie mi-au atras atenția Fran Palermo, care au venit din Budapesta și de la depărtare puteai să juri că sunt versiunea din 2007 a trupei Arctic Monkeys (dar cu vizualuri mai suprarealiste). Au început concertul cu câțiva oameni împrăștiați pe lângă scenă și l-au terminat cu un public hipnotizat în fața lor.
Deși spațiul din jurul scenei principale era deschis și, datorită înclinării terenului, puteai vedea totul de la o distanță decentă (chiar și dacă nu ai nici 1.60, ca mine), au fost câteva concerte la care nu puteai să arunci un ac. De exemplu, Vița de Vie, care a colaborat pentru prima dată cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș pentru un performance „în corzi”. Oamenii au fost foarte entuziasmați de noua formă a pieselor lor. Dar favorita mea a fost Akua Naru, care a reușit să ne dea peste cap cu doar jumătate de trupă. A vorbit despre cum s-a gândit să anuleze show-ul pentru că, din cauza amânării unui zbor, instrumentiștii i-au rămas blocați în Paris, dar a continuat cu tobe și bas și a rugat publicul să devină „instrumentul final”. Am descoperit și Fink, pe care i-am auzit prima dată live și rău am făcut, pentru că acum, când îi ascult pe Youtube, îmi lipsește atmosfera nostalgică, ecoul vocii lui Fin și luminile albastre.
Dacă finalul concertelor de la Main Stage te găsea nesătul de dans, nu trebuia decât să mergi la scena Telekom Beats, de la care ultimul DJ pleca abia la 8 dimineața. Deasupra ei trona un copac uriaș, mereu luminat în culori neon, iar în stânga, nimic în afară de munți și calm.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost zona de cinema (pe care, în timpul zilei, se jucau piese de teatru) pentru că s-au adus filme de la TIFF, în mare parte românești. Am fost încântată că am reușit să văd, în sfârșit, Soldații: Poveste din Ferentari, pe care îl pierdusem la TIFF pentru că toate biletele erau vândute. Zona era la o aruncătură de băț de un lac împânzit cu hamace și fairy lights, iar dacă îți ridicai ochii de la ecran puteai vedea cum se plimbau artiștii pe balconul Castelului Teleki.
Pentru a merge până la Domeniu și înapoi, festivalul punea la dispoziție autocare care circulau până la 4 dimineața. Un drum costa 5 lei, iar autocarul pleca din stație când devenea plin. Mi s-a întâmplat să descopăr, la alte festivaluri, că „plin” înseamnă stadiul în care fiecare centrimetru e ocupat de oameni care stau în picioare, dar aici nu a fost cazul, ceea ce a fost un mare plus. La sfârșitul zilei, după ore de dansat, ultimul lucru pe care oamenii îl vor e să se înghesuie și să se lovească la fiecare frână.
Sunt foarte curioasă cum va arăta a treia ediție și sper ca festivalul să continue să atragă atenția asupra culturii și artiștilor locali, pentru că Târgu Mureș merită asta din plin.
Fotografii: Diana Mărculescu