Acum vreo doi ani, pe vremea când încă încercam cu degetul marea rock-ului românesc, i-am descoperit pe băieții de la Anysound, care își lăsau primul single să zburde pe internet și parcă și pe undele a ceea ce mai rămăsese din Guerrilla, la momentul respectiv. Deși eu îl vedeam ajungând departe cu piesele lui indie de calitate, dar ușor de digerat, grupul ăsta a dispărut rapid din peisaj, lăsând doar două cântece în urmă și permițând ca din componența sa să se desprindă doi membri, care (de) la începutul lui 2015 formează Baby Elvis. În comparație cu proiectul anterior al orădenilor, de data asta am fost „amenințată” cu un sound ceva mai dur, spre garage rock/noise pop, care s-a materializat inclusiv într-un prim album, și anume „White Elephant”, lansat primăvara asta, cu șanse la titlul de „debutul anului”.
Prima piesă, care poartă și numele albumului, te ia pe sus și te aruncă direct în atmosfera creată de trupă printr-o cantitate considerabilă de distors și solo-uri generoase, care vor fi regăsite, de-a lungul materialului, cu mici întreruperi care dau ascultătorului câte un moment de respiro. Agitația continuă cu „Annie Ting”, o piesă jucăușă, a cărui refren ușor de reținut și cu joc de cuvinte inclus îi dă caracter de party anthem, continuă călătoria prin brit-pop-rock-ul anilor ’90.
Din primul material discografic nu putea să lipsească „Plonk”, single-ul cu care băieții de la Baby Elvis s-au arătat pentru prima oară întregii lumi sub numele ăsta și care încadrează trupa într-un anumit peisaj muzical care până acum a fost evitat, ce-i drept, într-o manieră ușor mai blândă decât single-urile ce i-au urmat, care sunt primele două piese de pe album și „Move Away”, care, în sinea ei, e o experiență separată dedicată ascultătorului.
„All Bets are Off” intră în categoria bucăților contagioase ale albumului, cu o chitară alarmantă, care te urmărește de-a lungul celor puțin peste două minute, la început în prim plan, iar apoi, ca element indispensabil de fundal, fiind o melodie complexă, în contrast cu „My Baby”, care este o poveste de dragoste consumată, narată rapid și simplist printre părțile instrumentale care sunt lăsate să vorbească, construind detaliile din jurul experienței mărturisite prin versuri.
Formația își pune latura sentimentală la bătaie prin melodia „Stay”, care aduce cu o îmbunătățire trecută printr-o baie de blues a binecunoscutei „505” de la Arctic Monkeys, motiv pentru care mi-o imaginez ca fiind piesa aia pe care înghesuiala de la petrecere se dizolvă într-un slow dance. Pe de altă parte, ăsta pare a fi cel mai liniștit moment al albumului
Revenind la vibe-ul săltăreț de până acum, „I Don’t Mind” este un fel de „Are You Gonna Be My Girl?” al generației noastre, care, în plus, dispune și de o parte mai catifelată, demonstrând cu câtă lejeritate se plimbă trupa între diferite stiluri, locuri și epoci care au definit rock-ul secolului XXI.
„Move Away”, al treilea single lansat de Baby Elvis, vine cu accesorii asortate contextului, adică un synth ce-mi amintește de Franz Ferdinand și spre final cu ușoare dovezi ale prezenței unor instrumente de suflat, pe care de multe ori mă bucur să le aud incluse în piese indie/alternative, iar exponatul de față nu este o excepție. „Hey Joe” este o combinație curajoasă între instrumentalul de garage cu care formația ne-a obișnuit, o frazare a versurilor care ne trimite cu gândul la punk-ul clasic și încă o parte care apare habar nu am de unde, aflată undeva la granița dintre bossanova și rock’n’roll, pe care o consider una din surprizele frumoase pe care le oferă albumul.
Întoarcerea în timp începe să se simtă cu adevărat prin următoarea contagioasă a acestui material discografic, și anume „I Can’t Sleep”, cu instrumentalul demn de mai marii rock-ului clasic și monologul care scuză solo-ul de chitară ce va urma să sară pe tine, deși n-ai avea cum să te superi pe el. Imediat după, „I Got You” te trimite în altă transă, una mai recentă de data asta, că parcă îi vezi deja pe băieți cu instrumentele în brațe, cu un picior în mileniul trecut și cu celălalt în mileniul ăsta.
Albumul se termină de-a dreptul lin, cu ajutorul dragei mele „Rosie”, o piesă care-ți ajunge direct la suflet, declarativă, cu mici accente rock’n’roll, cu versuri pline de candoare și câte o glumiță ici-colo. Deși ai crede că te scoate din universul albumului, mai degrabă te răpește acolo într-un mod absolut irezistibil (și iremediabil) și te lasă să visezi, iar toate astea se îmbină într-un cocktail care te lasă îndrăgostit de melodie, de album și de trupă.
Fie că i-ați prins și în perioada Anysound sau nu, se vede cu ochiul liber că băieții au crescut, atât fiecare în parte, cât și ca întreg, iar întregul ăsta face cât mai multe trupe din lumea largă. Priviți, oameni buni, în fața voastră se oferă pe tavă capul de afiș al noului val de trupe românești, perfecționiste fără a fi plictisitoare și pretențioase fără a se adresa unei nișe restrânse, așa că e momentul să ieșiți din zona de confort și să le dați o șansă, pentru că iată, muzica de la noi o ajunge încet și sigur din urmă pe cea de la ei și tinde s-o întreacă.
