În perioada 9-13 mai, Teatrul Municipal „Bacovia” a organizat cea de-a XXX-a ediție a Bacău Fest Monodrame. Anul acesta, din selecția festivalului au făcut parte atât spectacole din țară (produse de Teatrul Tineretului Metropolis București, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, Teatrul Magic Puppet și Asociația Animation Theater Hub Cluj-Napoca, Teatrul Național Timișoara, Purple Wave București, Teatrul Municipal „Bacovia” Bacău, Teatrul Mic București, Teatrul Național din București), cât și producții internaționale (Balkan Teater Brescia, Compagnia Rabbit Milano). Pentru a explora mai multe piese din puzzle-ul Bacău Fest Monodrame 2024, le-am provocat pe patru dintre actrițele care au participat în secțiunea competițională a festivalului să ne vorbească despre spectacolele lor.
Copilul tuturor de Lucia Mărneanu, Reactor de Creație și Experiment (Cluj-Napoca)
Daria ANCUȚA: Având în vedere că spectacolul are la bază o componentă autobiografică, la ce resorturi ai apelat pentru a face tranziția de la istoriile personale la o montare care să rezoneze cu un număr cât mai mare de spectatori? De ce crezi că monodrama este formatul potrivit pentru demersul tău?
Lucia MĂRNEANU: E o întrebare bună, chiar m-am întrebat de-a lungul procesului cum să fac să nu fie doar despre mine… Nu știu exact cum am făcut, dar știu că am evitat să vorbesc despre situații și întâmplări concrete, personale, pe care să le povestesc cu nume și prenume… M-am concentrat, în schimb, pe a transmite stări, emoții, o anumită atmosferă. Și în general am sperat că publicul va avea ceva de care să se agațe, în care să se recunoască, fiindcă toată lumea are o mamă sau măcar o proiecție despre ea. E o temă universală. În același timp, cred că monodrama e potrivită pentru demersul meu pentru că spectacolul acesta e despre o perspectivă unică, e un spectacol care dă șansa unui copil să își facă auzită propria voce, propria poveste.
Peștii dorm de Jens Raschke (r. Tania Drăghici), Teatrul Tineretului Metropolis (București)
Daria ANCUȚA: Cu ce limitări și cu ce libertăți crezi că vine la pachet formatul de monodramă? Ce diferențe semnificative ai observat în procesul de lucru față de construcția unui spectacol obișnuit?
Bianca MARINESCU: Mereu am considerat ,,monodrama” sau „one man show-urile” ca fiind cea mai mare provocare din parcursul artistic al unui actor. în facultate, ne formăm pe baza relației cu partenerul/partenerii și există o încredere deplină în faptul că, orice s-ar întâmpla, suntem cel puțin doi în asta și o vom scoate la capăt. în momentul în care partenerul tău devine publicul, în relația aceasta nu există nimic prestabilit, ai putea spune că dispare încrederea că orice s-ar întâmpla va fi bine. De aici și provocarea: odată pentru că trebuie să aloci toată acea încrede în propria persoană și să ajungi față în față cu propriile capacități, la nivel absolut, pe de altă parte, pentru că trebuie să investești publicul cu aceeași încredere pe care ai acordat-o unui partener de scenă, în mod normal. Doar așa se va putea crea acea relație unică, ce permite desfășurarea actului artistic aproape de desăvârșire. Ceea ce inițial numești ,,limitare” poate deveni motorul întregului act artistic. Spectacolul Peștii dorm? ne-a demonstrat că cea mai mare frică a noastră: incertitudinea față de reacțiile publicului, mai ales în momentele de interactivitate, este, de fapt, vehiculul spectacolului și lecția de actorie cea mai mare pentru mine. Relația directă cu publicul reprezintă lipsa oricăror limitări, o mare de posibilități care ți se deschide în față, la care tu, actorul, trebuie să fii pe deplin deschis.
Clovul acesta sunt eu de András Hatházi (r. Kisó Kata Palocsay), Teatrul Magic Puppet și Asociația Animation Theater Hub (Cluj-Napoca)
Daria ANCUȚA: Luând în calcul particularitățile teatrului de animație, cum ați reușit să îmbinați în spectacolul vostru limbajul vizual (referințele la picturile lui René Magritte) cu adresabilitatea către un public foarte tânăr?
Andreea Roxana BOLOVAN: La fel ca lumea vizuală suprarealistă a lui Rene Magritte, teatrul de păpuși are la bază un limbaj scenic fantastic suprarealist. Practic, picturile acestuia sunt momente de teatru de animație imortalizate într-un tablou. Optând pentru realizarea unui spectacol de teatru de animație nonverbal, care se bazează foarte mult pe imagini vizuale, am decis să folosim elemente din picturile lui René Magritte pentru a susține limbajul estetic al spectacolului. A fost o decizie subiectivă și personală și ne-am bucurat de asocierile suprarealiste pe care povestea noastră le avea cu universul vizual al picturilor lui Magritte. Pe scurt, a fost o excelentă „chimie”.
Tea and Milk de Edith Alibec (r. Dana Paraschiv), Purple Wave (București)
Daria ANCUȚA: Din mai multe privințe (format, adresabilitate, structură dramatică, umor) spectacolul tău trimite cu gândul la one woman show-ul (devenit serial-hit) „Fleabag” (scris și jucat de Phoebe Waller-Bridge). Cum simți că relaționează cele două demersuri? în ce puncte converg și din ce puncte de vedere crezi ca diferă?
Edith ALIBEC: Am văzut „Fleabag” la început de 2020, înainte de pandemie. Mi-a plăcut la nebunie – ca tuturor femeilor – și am căutat tot ce se putea despre el. Am văzut că există un spectacol pe care se bazează serialul. Mă gândeam că aș vrea să-l pun în scena în România. La scurt timp după, m-a căutat o regizoare de la noi și mi-a spus că are un text care i se pare ca mi se potrivește. Era vorba despre „Fleabag”, ea deja îl avea tradus în limba română. La fix, s-au aliniat planetele. Am făcut o lectura, am zis că merge, let’s go. Am dat un email către agenții lui Phoebe Waller-Bridge să întrebăm cât ar fi drepturile de autor și ni s-a comunicat ca nu se pot vinde nimănui. M-am dezumflat foarte tare atunci și am zis ce, eu nu pot să scriu?! Și așa a luat naștere textul pentru „Tea and Milk”, dintr-o frustrare ca nu puteam juca „Fleabag”.
Am vrut să fie tot în zona de stand-up comedy și inițial cred că aceasta a fost provocarea cea mai mare. Stilistica ei este ceea ce mi-a plăcut și mi-a dat direcție. „Fleabag” a avut premiera în 2013 și în Marea Britanie, genul acesta de adresare directă, storytelling, a devenit deja un stil, care poate nu este atât de popular în România – cu atat mai mult cu cât aici nu exista nici tradiția ca actorii să își creeze propriul spectacol, în timp ce acolo este poate cel mai des întâlnit și highly regarded mod prin care un artist se exprimă.
Poveștile sunt diferite. „Tea and Milk” se concentrează pe relația cu mama. Cut-urile dintre două spații și două linii temporale nu se regăsesc în „Fleabag”. Punerea în scenă este asemănătoare. Nu ne-am dorit asta, dar incercand alte moduri de a pune în scena, ne-am dat seama că este redundant să încarci textul cu acțiuni inutile.
Ilustrații realizate de Sorana Gurău
