M-am împrietenit cu BIEFF acum 3 ani – cu un an prea târziu ca să-l văd pe Terry Gilliam în carne și oase, adică – dar, cu toate că să-l ratez pe Gilliam e în top 3 regrete ale mele, fiecare ediție BIEFF se ridică la nivelul unor așteptări foarte înalte și de fiecare dată plec cu mici (sau mari) obsesii legate de filme sau regizori de acolo.
Nothing is original, steal from everywhere.
– zice Jim Jarmusch
Sau Cate Blanchett? Sau Julian Rosefeldt? Pe Rosefeldt trebuia să-l cauți în muzee până acum, dar cu Manifesto el vine singur către noi. Conceput inițial ca o instalație video, Manifesto a fost transformat pentru cinematografe într-un film de lung metraj. Toate replicile sunt de fapt, manifeste combinate ca într-un colaj suprarealist, care, surprinzător, în ciuda absurdității situațiilor, capătă sens și devin mult mai actuale. Cate Blanchett este coregraf, cerșetor, mamă, prezentatoare de știri, profesoară și, în toate rolurile astea, e portavocea lui André Breton, a grupării Dogma 95, a lui Claes Oldenburg, Godard, Karl Marx, Tristan Tzara, Kazimir Malevich, a tuturor oamenilor care au avut ceva de zis despre artă sau lume în general.
Și, deși probabil nu se compară cu experiența pe care o ai în fața celor 13 ecrane din instalația originală, Manifesto rămâne un film puternic, care te ține cu ochii lipiți de ecran fără narațiuni forțate sau artificii vizuale. Ascultând-o pe Cate Blanchett cum recită manifeste despre Arta Pop la masa de seară în loc de rugăciune simți revoluția cum se apropie. În manifestele alea e ceva ce simțim și noi și Rosefeldt părăsește intenționat cadrul muzeului și ajunge în cinematografe, la publicul de masă, pentru că, așa cum personajele din film variază de la cerșetori la cei mai bogați oameni, așa și în acele manifeste se găsește ceva pentru fiecare din spectatori. Arta nu-i pentru un cerc restrâns de intelectuali, arta e pentru oricine știe să asculte și să privească.
The alchemy of the frame a fost prima selecție de scurt metraje din cadrul BIEFF pe care am văzut-o și este și cea care mi-a plăcut cel mai mult. A Brief History of Princess X (Gabriel Abrantes), care a deschis secțiunea, m-a încântat, fiindcă în contextul ăsta în care Brâncuși e ultra mediatizat și nu mai știe lumea cum să se folosească de imaginea lui, doar, doar, om prelua și noi un pic din aura asta a artistului-român-genial, e un film care apare proaspăt, inteligent și plin de umor. Îi recunoaște valoarea lui Brâncuși fără să devină patetic și îl apropie pe artist de noi mai mult decât au reușit unele campanii de promovare de la noi. Poate că ajută și că Abrantes nu este român și abordarea lui e mai sinceră și mai relaxată.
Nu-mi place să-mi aleg favorite, dar dacă ar fi să aleg un singur film de la BIEFF, probabil ar fi […] craving for narrative (Max Grau) – am prins și ocazia să-l iau și la întrebări pe regizor, aici).
Printre preferate a mai fost și She/Her (Sonja Wyss). Ce soluție mai bună să explorezi relația dintre mamă și fiică decât prin ticurile și gesturile inconștiente pe care le au când se văd? She/her transformă bătutul cu degetele în masă, amestecatul în cafea și o lingurință trântită pe jos în artă și în dans. Simți frustrarea personajelor, îți amintești și tu de conversațiile cu părinții când îți vine să-ți smulgi părul din cap. Dar ești în public, v-ați îmbrăcat frumos și ați ieșit în oraș, așa că zâmbești forțat și scrâșnești din dinți în tăcere. Preconștientul fiicei se intersectează cu cel al mamei, se reflectă unul în celălalt și se produce o explozie.
Nu pot să nu zic nimic și de 489 years (Hayoun Kwon), care a luat și marele premiu anul acesta, dar nu de aceea îl amintesc, ci pentru că este genul de film care nu poate să nu-ți rămână adânc înfipt în minte. Pornește de la amintirea unui soldat din Koreea de Sud care își amintește o misiune în care a fost implicat în DMZ (Zona demilitarizată coreeană) și ne duce muult mai departe, într-o lume în care nu mai știi ce e fantastic și ce e real, în care frumusețea naturii se amestecă cu tragicul realității.
Despre Jodorowsky și Poezia lui fără sfârșit trebuie să mai spun că m-a fermecat – și mai multe aflați de la Călin aici –, eu o să amintesc doar ce bine s-a potrivit cu filmul de la închidere, Manifesto, unde Cate Blanchett, înconjurată de păpuși cu figuri istorice spune ceea ce un André Breton invizibil îi șoptește la ureche: May you only take the trouble to practice poetry. Pentru că, într-adevăr, mult din ce am văzut la BIEFF a fost poezie, într-o formă sau alta.
