Cunoscut uneori drept cel mai așteptat festival din an, BIEFF nu trece niciodată neremarcat, stârnește reacții, pune întrebări, împarte sala de cinema în spectatori care aplaudă și alții care scot exclamații dezaprobatoare. E un festival puternic, complet, care știe cum să pună în discuție teme actuale fără să fie pedant și fără să facă compromisuri doar pentru „a merge la sigur” cu unele filme. Și, în final, cred că aceasta e soluția cea mai bună; fiecare ediție BIEFF schimbă câte un pic oamenii și îi provoacă să își pună întrebări.
Pierdută printre toate scurtmetrajele ediției din acest an și cu melodiile lui Jeanne D’Arc încă în urechi, am căutat totuși să-mi pun gândurile în ordine și să las și aici filmele la care mă gândesc de când s-a terminat festivalul.
Într-un colaj de filmări cu actori întrerupte de animații, Jean își amintește ultimele zile ale relației sale. Neașteptat, memoriile sunt reprezentate de imaginile reale, iar prezentul de animațiile specifice regizoarei, Céline Devaux, animații care se transformă și dansează în ritm cu muzica, departe de o realitate obiectivă și totuși atât de puternice. Ceea ce rezultă este un șir de amintiri din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sfâșietoare. Nu pentru că ar fi ceva extraordinar de tragic, ci tocmai pentru că reflectă o banalitate atât de apropiată de viața tuturor. Se zice că, pentru a trece peste o relație, trebuie să treacă jumătate de timp, față de cât a durat relația. Până atunci, umpli frigiderul, mai dai o petrecere, îți dai seama că singura persoană care îți doreai să vină nu va veni, așa că aștepți măcar un mesaj. Care, desigur, dezamăgește când apare. Personajul lui C. Devaux pendulează printre amintiri dureroase, umplute cu o dragoste latentă, mascată de certuri, reproșuri și prieteni care îl bat prietenește pe spate și îi zic că va trece peste, cum au trecut și ei. Dar nu-i același lucru, niciodată nu e același lucru și pare că încăperea mai mult imaginată decât sugerată prin animație devine neîncăpătoare gândurilor. Deși, în final, acesta e drumul. Vei fi bine, cândva.
O aplicație de dating ultra folosită devine o unealtă de artă și de creare a unor legături umane în mâinile artistei regizor, Ines Moldavsky. Din Israel, ea caută bărbați palestinieni, adică locuitori ai țării aflate în conflict cu țara ei. Discuțiile telefonice urmăresc în general subiecte sexuale, abordate direct și explicit, iar întâlnirile față în față arătate sunt pline de stângăcii și timiditate. Cumva, Tinder-ul devine o punte nu între două zone conflictuale, ci între doi indivizi reali, care au dorințe și nevoi dincolo de grija zilnică și acaparatoare a războiului, iar cea mai mare dintre ele este, probabil, nevoia de comunicare.
Ioana Țurcan este regizoarea filmului States uprooted și co-regizoarea III. Filmele nu au neapărat legătură între ele, dar se aseamănă într-un mod bizar. States uprooted prezintă o temă destul de actuală în artă, condiția imigrantului, reușind totuși să nu dea impresia unui lucru deja văzut sau auzit; imaginea alternează formate, cromatici, situații în care se pune chiar autoarea și improvizații de dans. Eclectismul acesta nu ar funcționa în multe situații, dar aici dă impresia unui veritabil jurnal, în care notițele apar disparate, uneori preocupându-se de probleme universale, politice, alteori pline de amintiri legate de tradiții și familie sau, pur și simplu, de nimicuri cotidiene.
În cazul III, regizat alături de Ueying Feng și Kieu Anh Truong, regizoarele au pornit de la trei întâmplări reale și tragice, în care au fost implicate femei. Filmele lui Maya Deren și Carolee Schneemann se proiectează pe trupurile regizoarelor, în timp ce relatările cazurilor se desfășoară monoton. Ca și la States Uprooted, rezultatul e unul foarte personal, în care știrile nu mai vorbesc despre lucruri aparent îndepărtate, ci despre o tragedie a noastră, a tuturor.
Așa cum sunt și încercările de suicid sau chiar sinuciderea unui copil care nu poate trăi fără mama lui. Prin voice-over-uri calme, care cercetează situațiile fără să tragă concluzii, Brief conversations about the d word (Teona Galgoțiu) și Valea Jiului Notes (Alexandra Gulea, Kathrin Lauer), desfășoară lent două povești reale care au făcut lumea să plece din sală, ceea ce nu e niciodată o problemă, dar ce te faci când îți dai seama, departe de întunericul cinemaului, că lucrurile astea chiar se întâmplă. BIEFF vine rareori cu filme despre care lumea să aibă o părere unanimă, dar, deși fiecare pleacă cu propriul film preferat de acolo, toate invită la gândit, la dezbateri, chiar și (sau mai ales!) filmele care „deranjează” pe moment și care nu pot fi trecute ușor cu vederea; nici ele, nici problemele pe care le aduc în discuție.
