Nu știu dacă aceasta e părerea generală, dar am auzit oameni care spun că teatrele de provincie sunt mult sub cele din București. Poate fi doar o prejudecată în cazul lor. În cazul meu, nu e nici măcar atât. Cred că au trecut de mult vremurile în care toate lucrurile bune erau de găsit numai în capitală, pentru ca numai apoi să mai găsim câte ceva acceptabil și în alte orașe. Bucureștiul nu e întotdeauna vârful aisbergului. Am avut, de exemplu, o experiență tare plăcută când am mers la teatrul din Tulcea, unde am văzut o comedie în limitele decenței din toate punctele de vedere, dar și când am fost la Odeon, unde trupa de teatru din Arad a jucat Bull, în regia lui Bobi Pricop. În treacăt fie spus, mi se pare foarte bun faptul că un regizor lucrează cu actori din toată țara, nu numai din București. Echipa de teatru de la Arad mi-a lăsat o impresie tare plăcută: profesionalism, seriozitate, implicare au fost trei dintre lucrurile care m-au inspirat la ei. Par trei lucruri de bun simț în teatru, dar în București de multe ori sunt lăsate la o parte în favoarea glumelor vulgare, atât de cotidiene și totuși atât de reale care caută doar să distreze publicul în timpul spectacolului. Genul acela de spectacol care nu te face să te gândești la nimic mai mult decât la ce ai văzut, care nu te provoacă din punct de vedere intelectual, care nu lasă întrebări fără răspuns. Totul se dă pe tavă, și (aproape, ca să nu par total pesimistă) tot ce se dă este de proastă calitate.
Trecând la Bull, cel mai mult mi-a plăcut balanța care s-a stabilit între subiectul atât de realist, de prezent în zilele noastre și semnificațiile mai profunde care s-au desprins din el. Să lămuresc. Carter, (Ovidiu Ghiniță) directorul unei companii multinaționale, este nevoit să reducă din personal din cauza crizei economice. Iar lupta pentru a rămâne în cadrul firmei se transformă pentru angajați într-o adevărată luptă pentru spraviețuire. Astfel, Tony (Andrei Elek) și Isobel (Carmen Vlaga-Bogdan) nu ezită să se alieze pentru a-l scoate din schemă pe Thomas (dublă distribuție – Alex Mihăescu / Alex Mărgineanu) tânărul nu la fel de obișnuit cu o astfel de competiție. Când directorul îi cheamă pe cei trei să discute despre viitorul afacerii lui, pare că vrea mai mult să le testeze răbdarea și starea psihică. Deoarece este cel mai tânăr, Thomas este și cel mai vulnerabil. Crede încă în profesionalism și cinste ca prime criterii de apreciere, dar nu-și dă seama că astăzi servilismul sau interesul propriu câștigă de cele mai multe ori. Întrucât are și o viață personală nu foarte așezată, cei doi au de două ori mai multe motive să pună presiune asupra lui pentru a-l face să cedeze. Ei încep pe rând să se plângă de lipsa de profesionalism de care Thomas ar dă dovadă, iar patronul nu are nevoie de mai mult pentru a-l concedia.
Dar nu subiectul primează, deși e bine ales pentru ideea reprezentată. Ce contează mai mult este parcursul psihologic al personajului principal, acumularea de tensiune care în cele din urmă îi ia orice speranță în ce privește cariera sa și îi derutează orice perspectivă asupra vieții sale. Tony și Isobel sunt astfel prezentați ca doi „ucigași” simbolici ai tinereții sale încă marcată de idealism. Cine nu a fost cel puțin o dată descurajat de cei mai mari și mai „serioși”, care nu fac uneori decât să pună piedici tinerilor care vor să inoveze sau cel puțin să pună accent pe normalitate? Exact asta i se întâmplă lui Thomas. El e anormalul dintr-o lume cu susul în jos, în care normalitatea e dată de servilism și superficialitate. O lume în care nimeni nu întreabă, toată lumea execută ordine. Un fel de anarhie a gândirii proprii, în care „nebunia de a gândi cu mintea ta”, cum ar spune Liiceanu, e imediat taxată. Ori hotărăști să fii în rând cu turma, ori ești dispus să suferi cumplit de unul singur și să fii diferit. Nu cred că aici e vorba de final fericit sau nu. E vorba despre problematizare, despre alegeri și despre parcursul fiecăruia dintre noi. Pentru că se pare că de când avem atât de multe lucruri din care să alegem, ne e totuși din ce în ce mai greu să luăm o decizie umană.
Un spectacol care cred că ar fi foarte potrivit să fie jucat în București, unde tipul acesta de viață e poate cel mai prezent. Spectacolul e și foarte exact, în modul în care prezintă viața acestui tip de angajați care nu văd decât superficialitatea unui loc de muncă care le asigură, ce-i drept, un trai decent, dar care le ia orice urmă de imaginație și de bucurie a vieții. Ar fi, totuși, de ce să nu recunoaștem, un spectacol incomod pentru un anumit segment de public, însă nimeni nu ar trebui să se simtă lezat. Spectacolele bune de teatru cred că tocmai asta fac: funcționează ca niște organisme vii, bun întrebări, problematizează, prezintă perspective multiple, arată cu degetul superificialitățile cotidianului pe care îl depășesc prin crearea unui spectacol de teatru. Pe lângă asta, scenografia (realizată de Velica Panduru) a accentuat, cred eu, mesajul piesei: bărbații în costum negru, doar Isobel în alb. Două extreme care de data asta nu se atrag. Mai degrabă personalitățile se atrag în cazul acesta, iar în această ecuație Thomas se află în inferioritate. Trecerea de la o parte a piesei la alta a fost făcută în același stil neutru, brusc, de lumini de tip neon care atrăgeau și ele atenția asupra trecerilor de la o etapă la alta a piesei.
Cred că pot să spun că teatrul de provincie a „răsturnat” de data asta teatrul din capitală, unde un asemenea subiect poate nu ar avea un public numeros, căci mulți s-ar simți ofensați. Am admirat extrem de mult implicarea unor actori care au îndrăznit să pună întrebări publicului bucureștean cu privire la viețile lor ultra-rapide care riscă din ce în ce mai mult să se piardă în lupta pentru materialismul care ucide lucrurile frumoase și creative din sufletul lor.
Mi-aș dori tare, tare mult să am ocazia să văd mai multe spectacole ale teatrelor din provincie, și vă îndemn să mergeți dacă aveți teatre prin orașele voastre. În București nu se întâlnește întotdeauna cel mai bun teatru. Nici cel mai bun public. Căci cel mai bun teatru și cel mai bun public se întâlnesc la jumătatea distanței dintre seriozitate, dăruire pe de o parte, și dorința publicului de a primi și de a se dezvolta, pe de altă parte.
