Mood:
- dimineață răcoroasă când te trezești devreme fără alarmă, fără să ai nimic de făcut și te apucă un drag de viață.
- de băut: cafea după bunul plac.
- de ascultat asta (cu asta pe fundal ca să fie în ton cu cartea).
Book:
Valurile de Virginia Woolf
Soarele nu se înălțase încă. Marea nu se deslușea de cer; era doar ușor încrețită, ca un veșmânt de falduri.
Am citit-o prima oară în urmă cu patru ani iar acum realizez că este una dintre cărțile pe care le înțelegi altfel când le citești mai târziu. Nu neapărat pentru că odată cu timpul ai avea mai multă experiență și altă perspectivă asupra vieții, ci mai multă răbdare.
Soarele urca tot mai sus. Valuri albastre, valuri verzi se desfăceau pe țărm în evantaie iuți, cuprinzând în cercuri de apă spinii mărăcinelui de mare, lăsând ici-colo pe nisip ochiuri de lumină.
Romanul prezintă viețile a șase prieteni: Bernard, Louis, Neville, Susan, Jinny și Rhoda. Cresc, se maturizează și se lovesc de greutăți ale vieții precum locul individului în societate, descoperirea de sine, singurătatea, moartea. Ar fi un fel de Friends, dacă și cei din Friends ar fi vorbit doar în solilocvii, ar fi fost mai poetici și mai puțin amuzanți.
Soarele răsări. Dungi de lumină galbenă și verde se așternură pe țărm, stropind cu aur costele roase de ape ale bărcii și dând o lucire albastră, ca de oțel, ciulinilor cu frunzele îmbrăcate în zale.
Valurile e un roman-experiment și, pe lângă aspectul de poezie în proză, e structurat în două tipuri de capitole. Unele care relatează povestea celor șase și niște mini-capitole care fac trecerea între cele de mai sus și care descriu o plajă în diferite momente ale zilei. Printre toate discursurile personajelor, descrierile astea sunt ca un bine-venite momente de respiro.
Soarele, înălțat acum, nu mai stătea tolănit pe salteaua lui verde, aruncând câte o privire printre giuvaerele apei, ci își descoperise chipul și privea drept deasupra valurilor care loveau țărmul cu zgomot ritmic.
Lectura cărții se simte mai degrabă ca un spectacol de teatru: personajele stau în linie pe scenă iar atunci când le vine rândul își expun monologurile. E interesant de observat cum, pe parcursul vieții lor, sunt influențați de factori diferiți și viziunile lor se maturizează odată cu ei, în timp ce își păstrează caracterul observant și atenția la detalii.
Soarele se află în plină amiază. Nu mai e doar pe jumătate zărit, doar bănuit din străluciri abia cutezate, ca și cum o fată culcată pe o saltea de valuri și-ar fi împovărat fruntea cu nestemate rotunde ca picătura de apă.
Ce mi s-a părut interesant este că personajele trăiesc senzorial. Fiecare stimul extern, perceput vizual, auditiv sau tactil, e interiorizat. Cântecul cocoșului pare o zvâcnire de ape, iar picăturile de apă dintr-o pânză de păianjen sunt stropi de lumină albă.
Soarele nu mai era în crucea cerului. Razele venea dintr-o parte, lumina cădea pieziș.
Simt nevoia să fiu sinceră și să mărturisesc că mi-a luat foarte mult să termin cartea prima oară. De-asta spun că e nevoie de răbdare; acum patru ani săream descrierile, dar acum le recitesc de mai multe ori.
Eu de acum vreau să mă descalț și să intru în apa verde, să mă scufund și să înot până la stânci și înapoi, până când soarele apune și marea devine iar una cu cerul. Poate așa aș ști cum e să zbori.
