Arta și întreg spațiul cultural românesc al perioadei interbelice se sincrozinează cu cel european într-un ritm alert, fiind direct influențat de fluiditatea idelor care circulau cu rapiditate în epocă. Astfel, timpul, atât pentru scriitori cât și pentru artiști în general, nu mai este liniar, evenimentele exterioare se amestecă cu cele interioare și astfel el, timpul, devine maleabil. Insul din interbelic este o contradicție, dacă ne gândim la apetența lui pentru durere, pentru tragism, care devine o alegere, și nu o îngrădire. Subiectivitatea este cea care îl aduce pe ins mai aproape de viață și de el însuși, putând astfel să își analizeze cu luciditate stările și trăirile.
Brassaï a fost unul dintre acei oameni ai interbelicului european care a căutat adevărul, însă l-a căutat în mișcări, în fracțiuni de secundă și se uita mereu acolo unde ceilalți nu o făceau. Brassaï a fost poate cel mai cunoscut și cel mai apreciat fotograf al acelor timpuri, dar și sculptor, pictor, cineast și publicist, de origine transilvăneană, dar care a trăit și a murit în Franța. Fotografia lui, în mare, documentară, a adus o perspectivă mult mai directă și mult mai puternică asupra realității. El afirma că un fotograf special, cu adevărat bun, caută acele momente de maximă intensitate și găsește lumina perfectă, unghiul potrivit și exact acea secundă în care fotografia este gata să spună o poveste, să reușească să se construiască pe ea însăși. Fotografia, astfel, nu mai este doar un aide-memoire, ci devine un text și presupune două elemente cheie: cel care este fotografiat și cel care stă în spatele camerei. Așadar, în fotografie moartea este anulată, iar subiectul este etern recuperabil
Abilitatea lui de a crea și de a scoate un text din fiecare fotografie constă în faptul că el era în totalitate conștient de mediul în care se afla și îl accepta ca pe un tot unitar, ce pe ceva urât, grotesc, dar în același timp minunat. În spatele fiecărui ins fotografiat stătea o poveste, la fel ca și în spatele fiecărei atingeri, voluntare sau nu, surprinse pe stradă. Își căuta subiectul în special în Parisul nevăzut, în obscuritate, în spatele ușilor închise, acolo unde prostituatele își făceau degajate meseria, unde travestiții aveau libertate nemărginită de exprimare și de a fi cine voiau ei să fie, oamenii străzii sau îndrăgostiții, surprinși în cele mai calde lumini. Munca lui poate fi văzută ca un lung reportaj despre viața umană, cu toate imperfecțiunile și cicatricile ei, așa cum este ea, dezgolită în fața celui care o privește. Cu toate acestea, viața umană surprinsă de multe ori de Brassaï putea fi considerată o viață teatrală, aflată aproape de scenă, pentru că voia în mod special ca subiecții fotografiilor sale să participe activ la actul creației, să fie implicați și conștienți de poziția și de rolul pe care îl ocupă. Vedem astfel că se adeveresc cele spuse de Jean Cocteau, faptul că arta este o minciună care spune adevărul.
O mare parte din fotografiile lui Brassaï a fost realizată noaptea și acest lucru nu este deloc întâmplător. Era atras de această relație aproape organică a omului cu întunericul, cu obscuritatea și știa că acolo unde o lumină se stinge, apare viața în toată deplinătatea și voluptatea ei. Când s-a mutat în Paris, în 1924, loc în care a rămas pentru tot restul vieții, a devenit prieten cu un grup de boemi, artiști și expatriați. Fiind atras de obscurități, a fost remarcat de acești artiști importanți ai vremii și tras în cercurile lor suprarealiste. Aici îi vom pomeni în primul rând pe Pablo Picasso, Salvador Dali, dar și pe Matisse și pe scriitorul Henry Miller. Împreună au colindat cafenelele pariziene, cluburile de noapte, cabaretele și astfel a găsit exact acea categorie de oameni care merita să fie fotografiată și care merita să devină nemuritoare și încremenită în timp.
Fotografiile au valoare prin ele însele și, mai ales, pentru că ele construiesc identitatea culturală. Neputând să ne întoarcem efectiv în Parisul sau Bucureștiul interbelic, aceste fotografii, conținând un subiect recuperabil, ne arată o minciună adevărată. Înțelegem de aici că ceea ce a fost în spatele fotografiei a putut sau nu să fie regizat, a putut sau nu să fie ușor falsificat, însă cu toate acestea acel ceva a existat, a avut corporalitate, a fost palpabil, așadar real. Analiza unei fotografii presupune un grad ridicat de dificultate pentru că, așa cum am pomenit anterior, ea presupune două elemente: cel care este fotografiat și cel care stă în spatele aparatului. Vedem în fotografie o singură perspectivă care ne este oferită de cel din spatele camerei și trebuie să o luăm ca atare. Însă, dacă imaginea în sine nu ne spune nouă direct o poveste, nu vine cu un text propriu, atunci gradul de dificultate crește și noi, privitorii, receptorii, trebuie să compunem, să inventăm acest text. Fotografiile ne oferă doar cale de a percepe o cultură, indiferent dacă aparține sau nu spațiului nostru geografic, cultural, identitar, o perspectivă astfel construită printr-o lentilă.
În micul Paris al nostru a existat un Brassaï, acela fiind Nicolae Ionescu, un fotograf interesat de viața oamenilor simpli, de rând. Fotografiile sale au fost realizate în special la vestitul Târg al Moșilor, în zona halelor și a Pieţii Bibescu, pe cheiul Dâmboviţei,), la prăvăliile de vechituri din cartierul evreiesc, în cârciumi de mahala sau la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numită Valea Plângerii. Așa cum pe Brassaï îl interesa viața nocturnă, ascunzișurile, Ionescu era mai mult atras de viața din timpul zilei. Surprindea agitația orașului în toată deplinătatea ei, cu toate neajunsurile ei, modul în care oamenii încercau să își câștige existenta. A fotografiat copiii din mahala care colindau în preajma Crăciunului, cu trăistuțele de gât, prin zăpadă, tigănci care vând flori pe stradă din coșuri mari de nuiele, căutători de gunoaie, femei care spălau rufele în apa Dâmboviței, pregătiri de nuntă, cizmari care lucrau pe stradă și multe altele.
