Iată că a venit și ediția Bucharest Fashion Film Festival 2020, bineînțeles în online fiind condițiile date, filmele găsindu-se pe platforma TIFFUnlimited. Tema principală nu mă putea nimeri mai bine – camp – joaca de-a valori ironice, kitsch și exuberanță. Festivalul a prezentat, între 6 și 11 noiembrie, șase filme, patru lungmetraje cult și două documentare. Voi vorbi puțin despre patru din ele în ordinea pe care le-am văzut, deși probabil vă veți da seama care filme m-au tușat mai tare.
Jubilee (r. Derek Jarman, 1974) este probabil cel mai ușor de “ochit” ca aparținător al genului camp datorită vizualurilor colorate și violente în cel mai pozitiv mod. O Londră distopică și viciată din punctul de vedere al Elizabetei I, care călătorește 400 de ani în viitor și vede cum, din punctul ei de vedere, totul o ia mult mai razna, monarhul Punk fiind la cârmă. Filmul este un mix de satiră politică și artistică, musical (Brian Eno, la primul lui festin muzical pe coloana sonoră a unui film) și… adevăr istoric, ținând cont cât de precis a prezis Jarman elemente care au evoluat sau nu de la apariția filmului și până în prezent. Consider că ăsta este unul din motivele pentru care Jubilee este un film la care publicul se poate întoarce din când în când, apreciând poate satira diferit în contexte socio-politice diferite. Ce mai lipsea de pe platoul ăsta delicios e probabil Divine, un anumit machiaj din film m-a dus cu gândul la personaj, sau poate faptul ca momentan citesc John Waters. Pot spune că festivalul ăsta m-a prins la momentul potrivit.
Ticket Of No Return (r. Ulrike Ottinger, 1979) este primul film din trilogia despre Berlin a regizorului. O femeie se îmbarcă spre Berlin-Tegel cu un singur scop în gând, acela de a sta constant în stare de ebrietate, savurând extravaganțele capitalei renumite pentru subscenele sale kitsch, uneori celebrând și valori tradiționale germane. Protagonista este de un egoism izbitor de… amuzant, nu voi minți. Trecând de la o ținută de neuitat la alta, aceasta se afundă dintr-o situație în alta, fiind urmărită de trei personaje care adeseori narează și trezesc un compas moral în film. Statistica Exactă, Înțelegerea Condiției Umane și Întrebarea Socială sunt niște personaje antitetice protagonistei și filmului, dar absolut necesare pentru a readuce publicul la trista realitate a vremii. Din păcate și în cazul acestui film vedem evoluția socială prezisă bine, în ziua de azi Berlinul fiind capitala petrecerilor nebune și extravagante, iar moda reprezintă în continuare un reper pentru o categorie de berlinezi. Concluzia o puteți trage singuri, dacă merită un drum fără întors printr-o salata de situații absurde sau ironice împreună cu o femeie pe picioarele ei, dar veșnic abțiguită.
Beware Of A Holy Whore (r. Rainer Werner Fassbinder, 1971) este exemplul perfect de film despre… cum să nu faci un film. Lăsați o zi fără regizor și “star”-ul producției, ceilalți participanți sunt cuprinși de plictiseală din lipsa activității și se apucă de băut… în valoare de 200.000 de mărci germane. Astfel se instaurează haosul în acest film matryoshka, platoul devenind mai mult un loc al eradicării moralității tipice momentului, până la apariția regizorului, care găsește probabil coșmarul cel mai mare al unei persoane în poziția respectivă. Neștiind cum să se descurce cu situația, devine agresiv, negativist și neștiutor, asta ducând tot spre haos. Filmul este un comentariu asupra disfuncțiilor din spatele camerelor, referind spre anteriorul film al lui Fassbinder, Whity, care a avut parte de o producție de coșmar.
The Dissapearance Of My Mother (r. Beniamino Barrese, 2019) este primul documentar din acest calup de filme, acesta urmarind modelul binecunoscut al anilor ‘60-’70, Benedetta Barzini. prin lentila camerei fiului său. Aceasta a avut o carieră prolifică plecând din Italia, a ajuns una din muzele multor artiști, precum Warhol sau Dali, dar a realizat că frumusețea clasică, exterioară, nu este veșnică. Astfel a devenit o puternică activistă a drepturilor femeilor, știind că meseria în care aceasta activa nu era una asigurată de nimic altceva în afară de estetic. Pe lângă aparițiile publice, Barzini a și predat, deși destul de târziu(2008-2010) în Milano, vorbind în continuare despre problemele imaginii femeii în artă și mass-media. Fiind un proiect atât de personal, pe lângă filmarile fără perdea cu Benedetta de acum, la 76 de ani, avem parte și de o grămadă de filmări din arhiva personală a fiului său, parcurgând lungul drum prin viață a mamei sale, până în momentul în care după ce adesea în viață i s-a spus ce să facă, ea decide cum să termine acest film. Scopul filmului este ca aceasta să fie ultima apariție publică a Benedettei Barzini.