Luna noiembrie a avut un început special pentru mine. Printre activitățile specifice ultimului an de facultate, mi-am făcut timp să merg la un festival de scurtmetraje – Bucharest Short Film Festival (BSFF) – și mai mult decât atât, să scriu un articol despre experiența asta, postură în care mă aflu acum. Am mers așadar la Cinema Union. Intrarea liberă se pare că a fost o idee inspirată, iar în prima seară de festival am fost plăcut surprinsă să văd sala plină de spectatori de toate vârstele.
Primele șase scurtmetraje care au rulat au fost cele de tip narativ. În ansamblu mi s-au părut bine alese, au abordat teme diverse, ancorate în realitatea zilelor noastre. Le recomand pe toate, căci au fost realizate cu simț artistic, dar subiectivitatea mă împinge totuși să detaliez doar două dintre ele.
Primul este Stream of doubts, pentru modul în care a transpus tema izolării adolescentului (care nu are cum să rămână indiferentă nimănui, dacă e să mă întrebi pe mine). Într-o convorbire telefonică, două fete poartă o conversație despre singurătate, modul în care tânăra se percepe pe sine, dar și pe cei din jur. Nesiguranța sa, dar și căutările propriei identități mi s-au părut bine puse în lumină. Ce a schimbat puțin perspectiva a fost finalul, în care chiar persoana de la celălalt capăt al firului începe să-și pună semne de întrebare cu privire la propria sa persoană, imagine care mi-a reamintit cât de relativă este percepția asupra sinelui, și cât de mult contează totuși pentru noi toți părerea celorlalți. Dacă v-am făcut curioși, puteți urmări scurtmetrajul aici .
Ei bine, da, dintotdeauna mi-am dorit să devin jurnalist, iar scurtmetrajul următor mi-a ajuns, bineînțeles, la inimă. Este vorba de Real Soldiers, care plasează accentul spre problema sincerității în presă și a jurnalistului confruntat cu un adevăr pe care nu-l poate împărtăși atât de ușor celorlalți. După cum vă puteți imagina, miza este una politică. Un jurnalist și un camereman asistă la o convorbire în cadrul uniunii mai multor state pentru stabilirea păcii în Ucraina în 2013. Când presa nu mai are acces în sală, acesta din urmă lasă în încăpere un reportofon care surprinde replici ce nu au prea mare legătură cu ceea ce se declarase oficial… Jurnalismul de război ori de investigație prezintă deseori riscuri mari, iar modul în care ”adevărații soldați” ai informației aleg să-l negocieze poate să aibă de multe ori consecințe asupra publicului (binecunoscutul dicton ”presa, a patra putere în stat”).
Am părăsit gânditoare prima seară de festival, și m-am întors a doua zi pentru secțiunea filmelor realizate de studenți.
Am fost într-adevăr curioasă să văd ce teme o să-mi atragă atenția și de unde mai pot afla două-trei lucruri interesante. Nu am fost dezamăgită. The return of Erkin mi-a plăcut în mod special, nu atât prin poveste, cât prin atmosferă și mentalitățile colective prezentate. Să iei viața de la capăt nu e niciodată ușor, mai ales când ai trecutul pătat. Proaspăt eliberat din închisoare, un bărbat încearcă să se reintegreze în societate, deși este respins de toți cei din jur. Înceacă să se angajeze și să ducă o viață cât se poate de normală, dar întâlnirea cu unul din fiii săi îi schimbă complet planurile. Conturarea atmosferei am perceput-o din coloana sonoră și din unghiurile din care a fost realizată filmarea. Toate veneau parcă să confirme o izolare a personajului principal, voită sau nu. Conflictul dintre generații nu lipsește, deși nu l-aș pune în categoria noutăților.
Napps este scurtmetrajul pe care l-aș încadra la granița cu filmul-documentar, care surprinde o temă extrem de actuală astăzi: modul în care emigranții își dobândesc noua identitate în țările din Europa. În acest sens, un jurnalist german își propune să urmărească destinul lui Tami Liberman de la venirea sa în Berlin până ajunge să capete cetățenia germană. Autoritățile nu sunt, bineînțeles, întotdeauna binevoitoare, iar traseul este lung și necesită răbdare. Este însă o experiență care cred că poate ajunge să fie înțeleasă mai bine pe cale cinematografică. Asta ca să nu mai zică cineva că nu sunt tinerii preocupați de problemele din jurul lor.
În linii mari, cam așa am trăit noua experiență a unui festival de scurtmetraje. O voi repeta cu siguranță cât de curând posibil. M-am bucurat de asemenea și de organizarea bună a festivalului, de apreciat având în vedere că a fost unul de tip independent. Vă recomand și vouă, dacă nu suneți fani deja, să încercați și tipul ăsta de cinema care cu siguranță nu plictisește.
Mai multe titluri de filme puteți găsi în lista câștigătorilor BSFF, aici.
PS: o mică recomandare: scurtmetrajul Raisa, care nu a făcut parte din competiție, dar care a rulat în deschiderea festivalului și a avut succes în străinătate. Iar dacă a fost cineva la proiecțiile de animație e rugat să împărtășească și cu mine/ noi!
