Fericirea s-a născut la țară. Interviu cu ilustratoarea Yanna Zosmer
Yanna Evelyn Zosmer (23) – ilustratoare, cat enthusiast, bookworm & din când în când, făcătoare de checuri. În prezent, este studentă la UNARTE. Poate fi găsită aici și uneori și aici.
- Ilustrezi și pare că te-ai născut special ca să faci asta. E o nebunie recentă, sau se-ascunde în spate mai mult de atât? Povestea mea cu desenul nu e tocmai nouă. Am început, ca mai toți copiii, cu desene pe toți pereții casei, fapt pentru care eram certată și mi se ascundeau pixurile și creioanele. Mai apoi s-au prins ai mei cum stă treaba și mi-au luat primele acuarele Colibri și un bloc de desen pe care mi le luam cu mine la țară și cu care ieșeam în curte și desenam cât era ziua de lungă. Am făcut Liceul de Artă, după care a urmat o facultate de artă la secția Grafică, iar acum mă pregătesc de zor pentru un master în ilustrație la Paris.
- Cum a început toată treaba cu motivele tradiționale și personajele mitologice românești? Am copilărit la sat, alături de bunici. Când mă gândesc la perioada aia, îmi vin în minte poveștile pe care le spuneau și în care apăreau, inevitabil, personaje din mitologia românească. Tot satul era împânzit de mituri, povești, legende, iar oamenii aveau un mod de viață și o liniște aparte. Străbunica țesea la război și cosea motive tradiționale, ele întipărindu-se adânc în mintea mea și ieșind la iveală în munca pe care o fac. Prin ilustrațiile mele încerc să redau același sentiment pe care îl aveam în timpul pe care-l petreceam acolo, aceeași magie, aceeași simplitate.
- Cine ai vrea să fii dintre personaje tale? Cred că o variantă de zână sau o “sânziană” protectoare a pădurilor și a animăluțelor. Mi-am făcut un obicei de a găsi forever-home pisicuțelor părăsite din cartier, așa că mi-ar trebui niște puteri magice, să-mi fac treaba mai bine.
- Dacă nu ai putea desena, sau s-ar întâmpla ceva care te-ar forța să renunți la ilustrație, ce altceva ai alege să faci? Sună clișeic, dar nu m-am imaginat niciodată făcând altceva decât ilustrație. Fac și fotografie pe film, mai ales portrete, dar nu m-aș vedea având o carieră în fotografie. Cu toate astea, cred că aș scrie. Mă imaginez la un birou din lemn vechi, cu o mașină de scris în față, dar mi-e aproape imposibil să scot din cadru ilustrațiile și acuarelele de pe birou. Aș scrie proză, cel mai probabil cărți pentru copii. Mi se pare esențial să formezi caracterul unul copil prin lectură. În momentul de față, când petrec din ce în ce mai mult timp înconjurați de fel de fel de tablete și jocuri video, copii parcă ajung să-și piardă capacitatea de a-și imagina singuri scenarii și de a face din povești adevărate secvențe cinematografice. De aceea, cele două cărți pe care le ilustrez acum au și textul scris de mine.
- La ce proiecte lucrezi în momentul de față? Le-ai ales tu, sau te-au ales ele pe tine? Primesc proiecte de la mulți oameni faini de pe social-media, fapt care mă bucură și mă inspiră. E o provocare pentru mine să ilustrez commissions, pentru că mă scot total din zona de confort și reușesc să colorez viețile celor care le primesc. Când nu am proiecte, nu mă lasă mâna să mă opresc din pictat. Pe lângă comenzi lucrez în paralel la două cărți pentru copii și la un proiect personal despre pisici și cărți. Una dintre cărți îmbină legendele, mitologia românească și natura, iar cealaltă este o reinterpretare a legendei Atlantidei. Ca să răspund la întrebare, cred că mă aleg ele pe mine. Pur și simplu uneori mă trezesc cu o idee și nu pot să fac altceva până nu o pun pe hârtie.
- Să-nțeleg că e vorba de multe schițe în cazul fiecărei ilustrații? În primul rând, e schița de bază, să prind repede caracterul personajului, după care urmează schița de culoare. Mă bazez foarte mult pe ”sentimentul culorii”, în sensul în care mi se pare că joacă un rol esențial. Am făcut o pasiune pentru albastru și cred că rar o să găsești o ilustrație făcută de mine care să nu aibă măcar un obiect albastru.
- Se poate face ilustrație și fără sentimentul ăsta despre care vorbești? Am văzut multe ilustrații superbe fără pic de culoare, dar eu una nu mă imaginez lucrând alb-negru. În mod ironic, toate fotografiile făcute de mine sunt alb-negru.
- E mai greu sau mai ușor să desenezi pentru copii? E, cu siguranță, mai greu. Copiii pun multe întrebări și îți trec arta printr-o lupă. Sunt cei mai mari critici. Pentru ei e foarte important, spre exemplu, de ce un personaj are mâna desenată așa, și nu altfel. Sau de ce are părul roșu, și nu verde.
- Ai avut feedback până acum din partea vreunuia? Am lucrat la o carte care va apărea cât de curând și care e scrisă de o proaspătă mămică, dar încă nu am primit feedback de la vreun copil. Provocarea a fost să reușesc să redau starea de vis și să construiesc o lume magică, în așa fel încât să le stârnească imaginația. Sincer aș avea mai multe emoții să primesc feedback de la un copil decât de la unul dintre profii de la facultate.
- Ce sau, mai degrabă, cine te influențează atunci când desenezi? Mă inspiră cărțile pe care le citesc, satul românesc, legendele, anii 20, Modigliani și Klimt. Totuși, fiecare proiect vine cu sursa lui de inspirație. La cărțile pentru copii, amintirile și satul sunt sursa de inspirație. La proiectul meu despre cărți și pisici, Ioana, prietena mea, mă influențează cel mai mult, pentru că o văd mereu cu pisicile lângă ea, citind o carte pe canapea sau pictând, iar tot ce trebuie să fac e să mă lupt să reproduc imaginea și să transmit mai departe starea pe care mi-o dă. Pentru mine, și locul în care lucrez este sacru: biroul alb, să reflecte lumina, care trebuie să fie multă și să inunde camera, jazz-ul de pe fundal, pisicile din brațe (sau de pe birou, laptop, lucrări) – fără toate astea nu pot să funcționez și să fiu productivă.
- Care e, din punctul tău de vedere, diferența dintre un artist și un om normal – prin asta asumându-mi faptul că-i consider pe artiști un pic anormali? Cred că artiștii văd în profunzime. Acolo unde mulți văd un obiect banal, pentru artist poate fi o sursă de inspirație. Îmi imaginez că artiștii sunt ca niște furnicuțe, lucrând neobosit să facă lumea mai colorată și mai frumoasă sau, când e cazul, să tragă un semnal de alarmă. În final contează impactul pe care îl are munca ta. În cazul meu, dacă am reușit să fac pe cineva să zâmbească sau să fie transportat în copilărie, fie doar pentru un moment, consider că mi-am făcut treaba.
