De Jon Fosse
traducerea: Carmen Vioreanu
adaptarea: Anca Măniuțiu
regia: Mihai Măniuțiu
scenografia: Adrian Damian
coregrafia: Andrea Gavriliu
muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa
light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
sound design: Vladimir Ivanov
distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu
Joi, la 19.30, la teatrul Nottara, a venit Iarna. Scena pare de două ori mai mare decât e de fapt și, din sală, vezi totul printr-o plasă albă, ca o ninsoare deasă care obscurează întregul spectacol.
Te-ai așezat pe scaun și iarna a și început. Deși în sală e cald, simți cum frigul începe să îți pătrundă în oase. Niciodată n-ai mai fost atât de vulnerabil în fața celui mai rece anotimp.
Unde eșuează uneori arta vizuală și câștigă cea literară este redarea sentimentelor. Însă acest spectacol reușește să redea imposibilul. Pe scenă, Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu sunt un cuplu nu-tocmai-cuplu, pentru că bărbatul fuge de o altă viață, una de responsabilități pe care nu le mai vrea. Femeia se îndrăgostește, dar când bărbatul se îndrăgostește și el într-un final, ea nu îl mai vrea. Povestea e simplă, dar e secundară aici. Ce e important sunt pasiunea și emoția care nu se exprimă prin cuvinte, iar echipa care a lucrat la spectacolul acesta înțelege foarte bine asta. Scenografia, lumina, coregrafia, muzica, tot ce înseamnă spectacolul, se contopesc pentru a reflecta subconștientul personajelor. Andreea Gavriliu și Ștefan Lupu dansează hipnotizant în zăpada care pare mai reală ca oricând. Pentru că, deși nu seamănă cu anotimpul cu care suntem obișnuiți, e mult mai aproape de iarna subconștientului nostru, iarna pe care în sinea noastră o putem simți indiferent de vremea de afară.
Întreaga scenă strălucește și freamătă de parcă ea însăși e un al cincelea personaj care arată tot ce însumează celelalte personaje. Adrian Damian – care a făcut și scenografia pentru O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții iar anul acesta a luat și premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie („Cântăreaţa cheală”) – ridică și mai mult ștacheta, așa că la un moment dat ajungi să te întrebi dacă mai ești într-un teatru și nu cumva ai fost transportat undeva afară, unde ninsoarea cade acuzator peste personajele care nu pot sau nu vor să își găsească cuvintele potrivite.
Nu știu cum face, dar lumina din Iarna m-a făcut să simt tot ce n-am știut niciodată să exprim prin cuvinte. Actorii se expun în fața tuturor fricilor adânc ascunse pe care le simțim toți mai devreme sau mai târziu. Teama de singurătate, nevoia de iubire, nevoia de schimbare, fuga, frigul, frigul interior care te îngheață mai tare decât cele -10 grade de afară.
Printre replicile când drăgăstoase, când acide dintre Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu, Andreea Gavriliu și Ștefan Lupu se revoltă tăcut și totuși atât de puternic printr-o coregrafie a senimentelor. Și la ei trebuie să te uiți ca să vezi adevărul pentru că, așa cum spunea John Fowles „poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele.” La fel de reci ca iarna, cuvintele înșală și distrug, în timp ce sentimentele reale se trântesc de pământ în zăpadă încercând să se facă auzite. Uneori reușesc, dar de cele mai multe ori se pierd într-un amalgam de emoții pe lângă care cuplul real trece cu ochii voit închiși. Publicul însă nu e scuzat, dacă ne-am ignorat vreodată emoțiile, acum suntem puși în fața lor, obligați să le privim cum se rotesc violent într-un dans alb de corpuri, lumini și zăpadă care provoacă un vârtej nimicitor în fața căruia nu putem să ne ascundem fără să ne recunoaștem greșelile.
Plin de pasiune, Iarna e fix lucrul de care aveam nevoie fără să știu. E un spectacol complet care reușește aproape prin magie să redea tumultul sufletesc cum nu l-am mai văzut niciodată pus în scenă.
fotografii de: Adi Bulboacă
