It`s all happening. Sunt la Craiova, la probabil ultimul concert Cardinal pe care-l voi vedea, și singurul lucru care îmi trece prin minte este cât de ciudat mi se pare faptul că nu-i văd acasă, la Constanța, unde acum doi ani și jumătate cei patru băieți începeau să cânte garage într-o sală de fitness. Două materiale discografice și un turneu mai târziu, garage-ul celor de la Cardinal și-a făcut loc în tot mai multe spații, în tot mai multe căști și difuzoare și în mințile tot mai multor persoane, care își proiectează în muzica lor o imagine a adolescenței nemărginite. Iar de imaginea asta se țin cu dinții zeci de tineri ca mine, contribuind cu al lor ecou la efervescența concertelor și înghețând în timp atmosfera lipsită de grji a prezentului zgomotos și liber. Toate amintirile mi se zvârcolesc și mie în minte în timp ce mă gândesc cum să abordez în scris turneul sau lansarea albumului Disappearer, dar nu le pot scoate din context, și anume plecarea la facultate în afara țării a doi membri din trupă și, implicit, destrămarea ei. Așa că voi scrie despre toate, despre Victor, Daniel, Marko si Vlad și despre muzica lor care are atâtea valențe precum numele care îi unește- Cardinal.

Dacă ultima oară cand am scris despre Cardinal îi vedeam ca pe o trupă de suflet a liceelor constănțene și o apariție neașteptat de proaspătă în underground-ul românesc, acum la fel de proaspete sunt și reacțiile industriei muzicale, care și-a ațintit ochii și urechile asupra albumului Disappearer și l-au primit cu brațele deschise. Cu prilejul lansării, Cardinal a ieșit din liceu și a plecat pe drumuri, pregatiti cu 10 tracks of 10 very different faces to 10 more or less welcoming locations. La fel de diverse ca muzica lor, spațiile în care au cântat erau umplute de un public și mai divers, dar deschis, pentru care cei patru schimbau aproape telepatic atmosfera, de la piesele din setlist până la bătaia controlată a tobelor.
Dacă la Cluj publicul spera la cât mai multe piese heavy, la Craiova, unde m-am dus ca simplu ascultător și m-am întors drept William Miller din Almost Famous, cuvântul de ordine a fost stoner, gen pe care băieții l-au abordat cu precădere in EP-ul Noisehead. Tot la Craiova am aflat că abordarea asta cameleonică, plină de surprize și decizii spontane, a creat în zece zile o experiență pe care ar fi vrut să o mai trăiască încă zece. Și deși provocările de care au avut parte i-au scos din rutină și i-au imbogățit în plan artistic, Constanța va fi mereu locul unde vor fi primiți (și întrerupți) cu brațele deschise, unde publicul va dansa cu aceeași energie, dar și locul din care au început, unul câte unul, să dispară.

In order to be, we must learn to disappear sunt cuvintele scrise în interiorul primului și singurului album full-length Cardinal, și surprind perfect atmosfera dulce-amară a prezentului, în care tot mai multe noduri se leagă și se dezleagă. Un astfel de nod este chiar albumul Disappearer, care adună în esența lui patru moduri de a gândi, patru minți care se manifestă liber în cele 10 piese. Am remarcat acum, poate mai mult decat la Noisehead, detașarea și înflăcărarea cu care instrumentele și vocile compun fiecare piesă într-un întreg, fluiditatea cu care acordurile și, implicit, atmosfera creată se schimbă pe parcursul unei melodii și pasiunea neobosită pentru muzică a celor patru.
[bandcamp width=100% height=120 album=861905706 size=large bgcol=ffffff linkcol=0687f5 tracklist=false artwork=small]
Disappearer pornește în ideea reminiscenței, cu Vultures Take Them Out, unde începutul pare a continua stilul conturat în Noisehead, doar pentru a-l alterna apoi cu riff-uri agresive ce anunță schimbare. Iar această schimbare stilistică se impune apoi și prin vocea hipnotică a lui Victor ce repetă melodios titlul, în contrast cu forța crudă a instrumentalului. Aceeași forță se gasește însă în spatele fiecărui sunet și fiecărui vers de pe album, și astfel se transcriu energic și în Not From Around, care te invită din start să-ți pui pantofii de dans, iar ritmul și acordurile sigur îți vor rămâne în minte. Versurile lui Daniel vorbesc aici despre înstrăinarea și dezorientarea caracteristice adolescenței, când pare că nu îți găsești loc nicăieri tell me how do i get my mind back into my head. Este de menționat complementaritatea dintre versurile lui Victor și Daniel- sunt prezentate două fațete ale adolescenței, fiecare îmbibate cu pasiunile, trăirile și conceptele fiecăruia dintre ei, iar apoi sunt amplificate muzical de Marko și Vlad, creând împreună o compoziție cu mai multe dimensiuni, în care fiecare dintre ei se pot regăsi. Și chiar abilitatea asta de a-și completa ideile ca piesele de puzzle i-a adus și mai mult împreună ca prieteni și le-a dat speranța că pot face lucruri, că maybe they can make it big.

Albumul se continuă cu Mössa(Moessa), prima piesă exclusiv instrumentală, ce creează o atmosferă plină de energie și feel-good. Momentul de respiro liric face tranziția către Calliope, care vorbește încă din titlu despre inspirație și formele pe care aceasta le ia – cea mai înțeleaptă muză greacă, a shape different from all others I make. Și faptul că este o odă adusă inspirației și creativității mă face cu atât mai mult să iubesc melodia asta. Airless Dreamtime dă peste cap euforia creată de Calliope, începând lent și conturând calm idei despre superficialitate și normele societății wear your face like them all proud, intervențiile zgomotoase exprimând chiar ruptura abstractă a principiilor. Noisehead este cea mai scurtă piesă, dar reușește să comprime în ea o forță enormă și un simbolism fațetat greu de deslușit cauliflower at my front door. Precum sugerează și titlul, aici tema aduce probabil cel mai bine aminte de EP-ul Noisehead, cu versurile referitoare la distrugere iminentă și nesiguranță. Ideea se continuă și în Hadrian`s Wall, o piesă complexă, plină de sentiment exprimat atât vocal cât și instrumental, prin acordurile unduitoare ale lui Marko. Atât prin compoziția ei gradată, cât și prin poziția ei în album, Hadrian`s Wall poate fi cu ușurință considerată punctul culminant al albumului, the symbol of interest, și este chiar piesa cu care băieții au cea mai strânsă conexiune și la care au muncit cel mai mult.

Liniștea de după explozia punctului culminant este umplută de sfâșietoarea Tollund Man, despre care nu pot să vorbesc fără să fiu excesiv de subiectivă, pentru că a fost preferata mea încă dinainte de apariția albumului. Toată melodia spiralează în jurul riff-ului hipnotic și al silabelor lungite în strigăte apăsătoare, iar pentru mine este un îndemn la reflecție interioară ”they question you, you`re sleeping now. Green Cast Iron Dream abordează și ea sinele, sau absența acestuia Is this me I wonder?, și se joacă cu schimbările de ritm și note la fel de abil ca toate melodiile de până acum, creând fluctuații ce sporesc însemnătatea versurilor și pregătind terenul pentru ultima piesă, Disappearer Reprise. Instrumentală, intimă și încărcată cu însemnătate, nu ai cum să nu simți nostalgia ce reiese din acorduri și să speri și tu că poate ce-i dispărut se va întoarce când te aștepți mai puțin.

Și așa se termină albumul, într-o notă pe care îndrăznesc să o numesc optimistă. Și așa se termină, în teorie, și Cardinal, dar care practic va continua să cânte în căști și difuzoare, și care doar s-a dat la o parte din drumul către viitor, the dizzy heights of that dreamed world. În ideea rememorării, i-am întrebat pe cel cu chitara acustică împrumutată în America, pe stângaciul care cântă cu dreapta, pe cel care a început cu Back in Black și pe cel cu impresionanta colecție de chitare, amplificatoare și viniluri care este finalul care i-a marcat – de carte, de film sau de album.
Victor: Finalul de la Moara cu Noroc m-a terminat, am râs trei zile dup-aia, că până atunci era super mișto, mă ținea în priză, nu știam ce se întâmplă, și după când s-a dat cu capul de copac am râs de nu mai puteam. Mi se pare foarte amuzant, a rămas cu mine. Într-un fel e foarte brutal, e nebunie, e un final aproape perfect pentru carte, dar în momentul ăla mi s-a părut atât de lipsit de context, parcă povestea a fost construită doar ca să fie introdusă gluma asta.
Vlad: Pe mine chiar m-a afectat foarte tare filmul The Wall, în care este vorba despre unul care nu putea să mai comunice cu oamenii și pur și simplu se închisese în el foarte tare. L-am văzut în clasa a șaptea și am stat după două ore, m-am uitat la tavan, că nu înțelegeam. În rest, ce m-a mai afectat prin a zecea, cred, a fost finalul de la Fullmetal Alchemist:Brotherhood. Atunci am înțeles că fiecare lucru chiar are un preț, până atunci făceam ce făceam și mergeam să văd ce iese, și după am realizat că pentru a atinge ceva trebuie să muncești. Și asta m-a făcut să vreau să învăț chimie mai departe, până atunci avusesem doar noroc, dar de atunci am început chiar să fac chestii. Mi-a schimbat oarecum percepția despre viață. Chiar dacă am învățat destule lucruri din filme, ăla chiar a fost puternic pentru mine.
Marko: Nu pot să spun neapărat că m-a marcat, nu știu dacă e un exemplu bun, dar prima chestie care mi-a venit în minte e filmul Inception. Mi-a placut foarte tare filmul și finalul care m-a lăsat cu o întrebare.
Daniel: Unul din filmele mele preferate e The Breakfast Club, cu toate personalitățile alea foarte diferite și la final e tipul ăla foarte rebel care era cel mai urât de toți, căruia îi ies toate chestiile în final și se pune bine cu toată lumea. La sfârșit e pur și simplu ”e bine, poate că nu e așa de rău pe cum credeam”, și e el efectiv cu pumnul în sus, se oprește cadrul și vin credits-urile.
Victor: Finalul primelor două albume Rage Against The Machine m-a înnebunit. E piesa Freedom, care e ultima de pe primul album, si mai e Year of tha Boomerang, care mă termină și mă supără total. Când țipă ”freedom” de opt ori sau de câte ori o face, îmi vine să lupt pentru ceva.

Îndrăznesc să sper că pentru unii tineri chiar acest final al trupei va fi un factor declanșator sau un moment din care să rămână cu mai mult decât doar cu muzica. Cu riscul de a lansa un clișeu, cred că viitorul Cardinal constă, asemenea efectului fluture, în repercusiunile care vor afecta generațiile următoare, și anume inspirația și motivația de a-și urma pasiunile indiferent de vârstă. Sunt curioasă ce urmări va avea și asupra mea, și încotro mă voi îndrepta acum că simbolul etern al adolescenței, dispărut la facultate, a rămas doar etern. Cât despre băieți, sunt sigură că pentru ei nu a dispărut nimic, ci doar se transformă. Iar poate în nesfârșita metamorfoză, ce-a fost acum se va reîntoarce când se așteaptă mai puțin, irevocabil precum cuvântul poliției în miezul unui concert și va găsi mereu ușa unui garaj deschisă. Let the path to happiness lead you four back home.