Când am început să scriu articolul ăsta era începutul lunii martie, ceea ce înseamna că mai era foarte puțin timp până când toate rețelele de socializare urmau să fie pline cu părerile tuturor despre ce film trebuia să câștige Best Picture la Oscar-uri, dar n-a făcut-o din motivul x sau y. Nu va trece mult timp până când inclusiv acele filme vor fi uitate, iar singurele lucruri pe care le vom ține minte vor fi dramele și eventual (dar nu tot timpul) filmul care chiar a câștigat. Pe bune, cine își mai aduce aminte ce s-a întâmplat anul trecut în afară de „palma auzită în jurul lumii”? Fie că e mai bine sau mai rău, Oscar-urile nu mai sunt atât de importante pentru opinia publică pe cât erau acum câțiva ani, iar audiența spune aceeași poveste. Chiar și-așa, ele sunt în continuare un barometru pentru opinia critică din SUA și, într-o oarecare măsură, din întreaga lume, în ce privește first cinema.
Acestea fiind spuse, care sunt filmele de anul acesta pe care ai face bine să le ții minte? Pe cât de ușor ar fi să enumăr toate filmele nominalizate, cea mai captivantă poveste de anul acesta se centrează în jurul unui film care nu a fost nominalizat: Babylon. Înainte de a merge mai departe cu această analiză, trebuie să menționez elefantul înfricoșător din cameră: Nope. Filmul lui Peele, deși un succes la box office și receptat călduț de către critici, nu avea nicio șansă să ajungă pe lista scurtă, datorită luptei sisifice pe care o poartă filmele horror pentru a fi nominalizate. Statistic vorbind, sunt nominalizate foarte rar, câștigând și mai rar de atât. Prin comparație, Babylon e Oscar bait-ul perfect: un film omagial despre Hollywood-ul anilor `20 și `30, cu o distribuție plină de staruri, cu un regizor (Damien Chazelle) cu un palmares remarcabil (Whiplash și La La Land) și cu un buget de-a dreptul înfricoșător (~80 de milioane de dolari). Un astfel de film nu ar fi putut să nu fie nominalizat (cel puțin nu în categoriile mari). Acestea fiind spuse, cu riscul de a vorbi despre un film care va fi uitat ba chiar mai repede decât Oscar-urile, cred că merită să analizăm unde a pășit Babylon strâmb.
Pentru început, Babylon nu pășește, ci aleargă ambițios către ringul de dans. Dacă materialul promoțional a surprins un singur lucru, acela este orgia dansantă și plină de droguri din film. Plasat în Hollywood-ului anilor 1920-1930, Babylon expune toată depravarea imaginabilă. Nuditate, alcool, bârfă, corupție și droguri. Extrem de multe droguri. Totul de la cocaină, la amfetamină, la eter și așa mai departe, începând de la petrecerea care constituie prologul filmului și până la final. Miza acestei petreceri, dincolo de a radiografia perioada, e de a-i introduce pe cei trei protagoniști, Nellie LaRoy (Margot Robbie), Jack Conrad (Bradd Pitt) și Manny Torres (Diego Calva), care reprezintă nucleul celor trei narațiuni centrale ale filmului. Lor li se alătură o multitudine de alte personaje, printre care criticul de film Elinor St. John (Jean Smart), un cântăreț de jazz, Sydney Palmer (Jovan Adepo) și dansatoarea de burlesque/scriitoarea de intertitluri lesbiană Lady Fay Zhu (Li Jun Li). Pe parcursul a trei ore (și șapte minute), navigăm pandemoniul hollywoodian alături de aceștia într-un stil foarte asemănător lui Boogie Nights (1997, regia Paul Thomas Anderson). Menționez Boogie Nights aici deoarece, dacă ai închide un ochi și ai da timpul în față cu vreo 40 de ani, Babylon ar arăta suspicios de similar cu filmul lui Anderson. Nu că asta ar fi un lucru rău, Paul Thomas Anderson este un regizor remarcabil și demn de imitat, însă comparația între cele două filme nu este una favorabilă – Boogie Nights triumfează în ce privește scenariu, direcție regizorală, coerență și autenticitate în reprezentarea perioadei.
Singurul lucru „ieșit pe plus” în Babylon este haosul. De la ritmul montajului, la acțiune și la long-take-urile scoase direct din Boogie Nights, The Wolf of Wall Street sau The Great Gatsby, Chazelle ridică nebunia la cote maxime, pline de umor scatologic, moarte inoportună și sexualitate deviantă. Din păcate, acest haos devine obositor destul de repede, scoțând la iveală adevărata problemă (cred eu) a filmului: indulgența. Nu doar față de păcatele și problemele perioadei, ci și față de film în sine. Mai exact, la doar câțiva ani de la o pandemie și în mijlocul unei crize economice, un film care surprinde așa-zisele mari petreceri fără a identifica sau critica problemele sistemice din spatele Hollywood-ului decât foarte rar (scena blackface-ului și cea în care Manny folosește un pistol pentru a organiza oamenii fără locuință) nu va aluneca bine în stomacul unui public care face parte dintr-o societate profund inegală. În afară de cinefilii convinși, pentru care filmele despre sistemul de producție din Hollywood este o masturbare ideologică numai bună, majoritatea publicului e posibil să râdă la prima dovadă a opulenței, dar de la a treia încolo își vor deschide Instagram-ul și de la a cincea vor pleca din sala de cinema. Cât despre critici, lipsa de direcție s-ar putea să fie cea mai mare lovitură împotriva filmului, prin comparație cu The Fabelmans, tot un film despre cinema, însă unul mult mai coerent și personal.
Desigur, nu este prima dată când Chazelle mizează pe experiențele unui grup select în filmele sale – Whiplash și La La Land sunt scrisori de dragoste către lumea jazz-ului și a musical-ului, respectiv. Unde acestea diferă de Babylon este unde se pune accentul. Atât Whiplash cât și La La Land sunt povești de sine stătătoare dincolo de a fi scrisori de dragoste pentru anumite subiecte. Whiplash nu este un film despre jazz, ci un film despre relația de mentorat abuzivă care folosește lumea jazz-ului drept decor. La La Land este o poveste de dragoste care folosește lumea musical-ului drept decor. Babylon, din păcate, nu reușește să obțină același balans, oferind în schimb o poveste despre Hollywood în care personajele – arhetipale, de altfel – au scopul de a te duce de mânuță prin istorie.
Cel mai mare eșec în această privință este Jack Conrad (Brad Pitt). Oricât de șarmant ar fi Pitt în rolul unui actor în decădere, îi lipsește dimensiunea găsită de Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time in… Hollywood. Mai rău, punctul culminant al narațiunii sale este o discuție cu Elinor St. John (Jean Smart), în care aceasta monologhează despre abilitatea necromantică a filmului – un discurs stereotipic și lipsit de orice tip de subtilitate, regăsit în spusele lui Paul Valery în secolul 20, urmând ca el să se sinucidă tacit după ce și-a realizat irelevanța.
Prin comparație, Nellie LaRoy (Margot Robbie) are cea mai dezvoltată poveste, însă și ea este, la rândul ei, lipsită de orice schimbare. Nellie începe prin a spune că ea e un star înainte de a fi un star, dobândește succesul, îl pierde și, într-un final, dispare, însă niciun eveniment nu o schimbă structural. Deși plină de vâlvă și diferite nuanțe datorită lui Robbie (spre deosebire de Brad Pitt), Nellie nu-și schimbă altceva decât contextul, iar posibila poveste despre exploatarea it girl-ului în industria din acea perioadă este explorată minimal, posibil din dorința lui Chazelle de a nu fi dramatic sau prea tăios cu industria pe care o iubește atât de mult. De la început și până la final, ea rămâne victima propriei condiții, inconștientă că e măcar o victimă, sfârșind prin a muri de supradoză.
Singurul personaj în care se poate percepe o schimbare de-a lungul filmului este Manny. Deși n-a fost prezent aproape deloc în materialul promoțional, Diego Calva își rupe coloana ducând în spate latura emoțională a filmului, începând ca un ajutor oarecare și ajungând o parte integrală a studioului de producție. Cu fiecare pas, Manny devine mai plin de vicii, mai lipsit de scrupule, mai nervos și mai predispus violenței, până când, în actul final, în urma unei încăierări violente în „curul Los Angeles-ului”, el e forțat să se întoarcă la originile sale simple. Per total, povestea sa reușește să atingă un punct culminant satisfăcător (dacă puțin prea asemănător cu cel din Boogie Nights), însă aici n-avem parte de finalul mult așteptat al lui Dirk Diggler, ci doar de un Manny care privește ecranul de cinema și se minunează de toate cele posibile, un caleidoscop de filme vechi și noi, printre care chiar Avatar. Concluzia unică este aceea că lumea cinemaului este una incredibilă și cutremurătoare.
Ce spun toate astea despre condiția umană, însă? Mai nimic. Conrad e doar un vehicul pentru a transmite marșul neiertător al timpului, Nellie unul pentru a transmite viciile perioadei, iar Manny oferă șansa de a surprinde opulența din spatele camerei. Din păcate, toate trei perspectivele sunt romantizate și de suprafață, iar realitatea subtilă, plină de abuz sistemic, rasism și inegalitate e relegată la povești secundare (cea a lui Sydney Palmer este însă una foarte bine conturată). Toate trei constituie, așa cum a spus Adam Nayman pentru The Ringer, „un imn al ambivalenței”. Haosul, umorul și hedonismul sunt doar un miraj, o pătură deasupra leșului indiferenței care se descompune pe parcursul a trei ore foarte lungi, un exemplu perfect de more is more, întrucât Chazelle introduce progresiv mai mult: mai mult haos, mai multă sexualitate, mai multă dezordine, mai multe urlete, mai mult jazz, mai multe droguri. Prin comparație, momentele rare de liniște sunt oaze de calm și pace, fiind și momentele cele mai promițătoare. Per total, rezultatul este obositor și lipsit de direcție pe alocuri. Cu puțin rafinament și înfrânare, Babylon avea toate lucrurile necesare pentru a fi coerent și plin de viață. Ar fi putut fi un succes comercial și ar fi adunat o tonă de premii Oscar. Din păcate, rezultatul final este un amalgam de povești incomplete, montaje de desfrâu, droguri și o coloană sonoră plină de jazz (doar ca să nu uităm că e un film de Chazelle). Într-un cuvânt, babilonie.
Ilustratie cover: Rucsandra Enache
