Teatrul Masca aduce vibe-ul Telecinematecii vara asta în București, cu o serie de filme de artă în care este imposibil să nu găsești cel puțin un titlu care să îți stârnească interesul și curiozitatea.
Andrei Rus a curatoriat o selecție de 14 filme produse în ultimii 80 de ani în toată lumea, care vor fi proiectate în amfiteatrul Teatrului Masca pe durata verii. Deși filmele alese se încadrează în genuri și stilistici variate, toate gravitează în jurul joncțiunii dintre artele performative și cinema. Programul proiecțiilor în aer liber CineMasca, din care fac parte comedii, drame și musical-uri psihologice, are rolul de a genera dezbateri între cinefili și pasionați de teatru, demitizând ideea că „un film teatral e un film prost”.
Proiectul a început pe 5 iulie cu proiecția peliculei Beau Travail / Bună treabă, în regia lui Claire Denis, și a continuat pe 6 iulie cu Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea, în regia lui Lars von Trier, un musical psihologic despre care o să îți povestesc mai jos. Poți consulta programul aici pentru a vedea următoarele filme, care vor rula în fiecare sâmbătă, până la finalul lunii septembrie. De neratat sunt Mammalia, cu István Téglás și To be or not to be / A fi sau a nu fi, film pe care se bazează și spectacolul omonim montat de Vlad Massaci anul trecut la Teatrul de Comedie. Mai trebuie să știi un lucru – proiecțiile se desfășoară în format de silent party, așa că toți participanții primesc o pereche de căști la intrare.
Bun, câteva gânduri despre despre Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea – spoiler alert! Selma Jezková (Björk) o mamă singură și imigrantă din Cehoslovacia, trăiește în SUA anilor 1964 alături de fiul ei, Gene, într-o rulotă în curtea unor prieteni – șeriful orașului Bill (David Morse) și soția acestuia, care au grijă de băiat atunci când mama muncește la fabrică. Twist-ul poveștii este că Selma suferă de o boală genetică care o face să orbească încetul cu încetul. Ea face ture suplimentare și își ia mai multe job-uri (asamblează agrafe de păr pe cartonașe pentru vânzare) pentru a strânge banii necesari ca fiul ei să poată fi operat și astfel vederea lui să fie salvată. POV-ul întregului film este strict axat pe Selma – ea trișează și învață pe de rost literele de la examenul oftalmologic pentru a putea lucra în continuare în fabrică, fiind mereu supravegheată de cea mai bună prietenă, Kathy (Catherine Deneuve), și de wannabe-boyfriend-ul Jeff (Peter Stormare). Dacă la începutul filmului Selma mai poate distinge câteva forme, spre final ajunge să orbească complet, iar Bill profită de asta și îi fură toate economiile pentru operația lui Gene. După un furt înscenat și o altercație cu șeriful, aceasta îl omoară, ajungând să primeasă pedeapsa capitală în urma procesului. Filmul a fost premiat cu Palme d’Or la Cannes în 2000 iar Björk a câștigat și premiul pentru cea mai bună actriță.
De ce musical? Filmul conține câteva song-uri, dar integrarea lor în structura acțiunii nu funcționează așa cum te-ai aștepta. Dacă regula în musical este că atunci când personajele ajung să fie puternic încărcate emoțional, încep să cânte pentru a exprima stări și sentimente inexplicabile prin cuvinte, aici toate momentele muzicale (hai să le zicem așa) reprezintă daydreams/feverdreams pe care Selma le are pornind de la niște sunete. Orbirea treptată îi acutizează celelalte simțuri și, de aceea, toate liniile melodice pornesc de la diverse sunete repetitive – clinchetul pe care-l fac roțile unui tren pe pod, sunetele utilajelor din fabrică.
Filmul conține și o serie de easter eggs pe care s-ar putea să le identifici dacă ești fan musical-uri. Filmul începe cu o repetiție la Sunetul Muzicii în care Selma o joacă pe Maria. Pasiunea pentru musical-uri este împărtășită de Bill – atunci când acesta o roagă să îl împrumute cu bani pentru că nu a mai rămas nimic din moștenirea primită, iar Selma îi mărturisește la rându-i secretul său legat de pierderea vederii, aceștia jură să păstreze tăcerea spunând „If you see my, Mummy, Mum’s the word!” – o replică din Cabaret.
Alt aspect demn de menționat este performanța actoricească extraordinară a cântăreței de origine islandeză Björk, a cărei partitură nu este deloc ușoară. Nu cred că orbirea Selmei este singurul ei handicap. Björk reușește să construiască un personaj pe care ai tendința să îl condamni inițial, despre care îți dai seama rapid că este egoist, ușor influențabil și instabil psihic, dar față de care ajungi să simți compasiune în final. Foarte interesant rollercoaster-ul emoțional pe care filmul îl propune, tocmai pentru că acțiunea pare foarte sacadată până la un punct, dar în ultimele minute (din film și din viața Selmei) se accelerează la maximum fluxul sentimentelor.
Deși Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea e un film corect, deși Björk joacă extraordinar și deși Lars von Trier se joacă inteligent cu sentimentele spectatorilor, nu pot să zic că e genul meu de film neapărat. Are multe cadre filmate în stilul hand-held camera și asta îl face foarte greu de urmărit – de fapt, doar song-urile sunt filmate cu camere statice și în culori deschise. Cu ocazia vizionării filmului, am descoperit și Dogme 95 – mișcarea de avangardă fondată de Lars von Trier și de Thomas Vinterberg, în care accentul cade pe poveste, actorie și tematică și nu pe briz-briz-uri și tehnologie. Îți recomand să arunci un ochi pe manifestul lor dacă vrei să înțelegi mai bine estetica și alegerile regizorale din Dancer in the Dark / Dansând cu noaptea.
