Mereu mi s-a părut fascinant cum viața te poate lua prin surprindere exact în momentele cele mai banale și cotidiene, când, de exemplu, cel mai captivant lucru pe care îl vezi e o muscă disperată care încearcă să iasă afară din cameră, dar nu face diferența între libertate și geamul transparent de care se tot lovește. Ăsta e divertisment adevărat, mă gândeam eu stând cuminte pe scaun la tuns, în timp ce o foarfecă îmi tăia bucăți din păr.
Atunci, pe la jumătatea lui august 2020, am avut parte de unul dintre momentele acestea surprinzătoare. Fiind unul dintre oamenii conectați în permanență la telefon, nu am ezitat să-l scot din buzunar în momentul în care a vibrat. Ecranul telefonului mi-a fost umplut de păr din cauza unui mesaj din partea Electric Castle: eram invitat să particip la Creative Camp, o tabără de creație organizată de ei pe malul mării la Tuzla. Am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri și, ca să păstrez cât mai mult sentimentul de necunoscut, nu am cerut nici prea multe detalii despre ce urmează să se întâmple. Știam doar perioada în care voi fi plecat și cam atât. Nu voiam să știu cine mai participă sau ce trebuie să fac mai exact acolo. Urma să plec peste două săptămâni.
Oroarea celor treisprezece ore de drum de la Oradea până la Tuzla mi-a fost diminuată considerabil când am fost rugat de organizatori să fac o oprire în Cluj ca să iau cu mine încă un participant la Camp. Așa am cunoscut-o pe Maria Moraru, o pianistă super talentată și o persoană deschisă și sociabilă, care mereu are ceva de povestit din multele experiențele prin care a trecut. Mă simțeam ușurat că aveam cu cine să vorbesc până la destinația care încă părea la ani lumină distanță. Aflam deja lucruri necunoscute despre muzică, Maria provenind dintr-o arie a muzicii în care eu sunt prea puțin avizat – cea clasică, și, în același timp, am fost inițiat și în două dintre pasiunile ei neobișnuite: uleiurile esențiale și cărțile de tarot. Eram bucuros că așteptările mele față de experiența care urma să se întâmple începeau să fie satisfăcute deja înainte să ajung acolo: învățam lucruri noi de la oameni noi.
“Creative Camp a fost pentru mine o surpriză foarte mare și foarte plăcută. Colaborările inedite și abordările altor stiluri m-au învățat foarte multe despre mine ca artist, dar și despre cum interacționez cu ceilalți pe plan muzical. Ne-am distrat copios, simțindu-ne deseori ca într-o continuă petrecere. Din fericire, am legat prietenii și colaborări muzicale care continuă și astăzi. Încercăm să recreem cumva spiritul de Creative Camp prin muzică, deși între timp ne-am întors cu toții la viețile noastre obișnuite.” (Maria Moraru, pianistă și compozitoare)
Drumul a trecut parcă mai repede și ne-am văzut ajunși la Camp seara, cu puțin timp înainte de ora zece. Imediat ce am coborât din mașină am simțit un sentiment de deconectare calmantă pentru că primul sunet pe care l-am auzit a fost cel al valurilor care se loveau de mal. Atunci am realizat că tabăra era situată exact pe marginea mării. Această primă impresie a reușit să mă trezească din amorțeala orelor petrecute la volan. Imediat ce am intrat în perimetrul Camp-ului, am fost întâmpinați de Dan, cel care în următoarea săptămână avea să ne urmărească peste tot cu camera de filmat. Am fost duși la Bianca și Gigi, care au avut grijă să ne facă să ne simțim cât mai confortabil. Ele ne-au condus la căsuțele în care urma să fim cazați. Căsuțele reprezentau un amplasament foarte cochet. Arătau ca o cabană în miniatură în care se găseau două paturi. Fiecare participant urma să fie cazat într-o căsuță separat. Mi-am lăsat bagajele acolo și apoi am mers să caut o bere rece binemeritată. Astfel l-am cunoscut pe Edoardo Farinella despre care am aflat că este bucătarul Camp-ului. M-a ajutat cu berea dorită și mi-a oferit și prima masă delicioasă din multele pe care urma să le gust în următoarele șapte zile.
“Faptul că împreună ne strângem să împărtășim aceeași iubire față de muzică spune multe. Nu a fost vorba doar de muzică, am avut multe alte idei de împărțit. Bineînțeles, diferitele sunete și gusturi muzicale care s-au regăsit printre noi au făcut această experiență mult mai incitantă și plăcută. Acest mic haos auditiv a dus la formarea unei experiențe de neuitat.” (Mişu Indrei – MUSAI Soundworks, producător muzical)
În aceeași seară am avut parte și de un meet & greet, în urma căruia aveam să aflu cine mai participa, dar și care era obiectivul grupului. Așadar, pe lângă mine, line-up-ul săptămânii era următorul: Cosmin TRG (mentorul grupului), Doc, Musai Soundworks, Maria Moraru, Miu, G76, Herodot, Nopame și Tomi Marfă. Pe lângă suita muzicală, au mai fost prezenți, tot din domeniul artei, Irina Perju (illustrator) și Marius Miclăuș (arhitect), cel care avea să ne susțină un workshop neașteptat despre cum să construiești un zmeu. Era prezentă și Oana Ivan, antropolog, care filma un documentar despre toată experiența de acolo. Până la sfârșitul Camp-ului trebuia să înregistrăm trei piese rezultate în urma mai multor sesiuni de improvizație pe care urma să le avem în zilele următoare. Organizatorii ne-au propus ca temă ieșirea din zona de confort. Având în vedere această propunere, consider că alegerea line-up-ului a fost una oportună: combinația de instrumentiști și DJs ne obliga pe toți la experimente noi și neobișnuite pentru fiecare în parte. Toate acestea, plus o voce hip-hop peste, nu aveau cum să nu te provoace să ieși din zona de confort.
“Experiențe… Este unicul cuvânt care se înșurubează în gândul meu, în timpul și după cele cateva zile de muzică bine sărată, prăjită de sunetul valurilor și miracolul improvizației între oameni cu reverberații relativ diferite. Printre sentimente orgolioase, oboseală (mai ales la început) sau plictis a fost magică întâlnirea, unei priviri, a două sunete, a înțelegerii neașteptate a ritmului în arhitectură, a sunetului dinaintea gândului sau a unei licăriri de lumină directă printre nori pufoși. Dincolo de toate …experiențe. Umane. Unul dintre aspectele pentru care merită să te naști și să trăiești pe Planeta Albastră.” (Marius Miclăuș, arhitect)
Unul dintre subiectele discutate pe drum cu Maria era legat, evident, de ceea ce ne aștepta la Camp. Tot ce știam până atunci erau niște amănunte vagi, aflate din câteva postări pe rețelele de socializare. Avea să fie totul la fel de frumos ca în acele postări sau urma să avem parte de un Instagram vs. reality? Răspunsul l-am găsit a doua zi dimineață când am început să explorez totul mult mai lucid și cu mintea odihnită. Ieșind din căsuța în care eram cazat, am început să-mi dau seama încet, încet de geografia locației. Camp-ul era organizat pe trei niveluri dispuse oarecum pe un deal deasupra malului mării: cel mai sus, aproape de faleză, era zona de camping unde erau așezate căsuțele și niște corturi. Apoi, mai jos, erau amenajate mai multe spații de relaxare cu hamace și bean bags. Pe același nivel era și bucătăria care ne servea și ca bar atunci când ne preparam băuturile. În sfârșit, la parter, chiar deasupra plajei, era improvizat într-un mod foarte primitor un studio și lângă, chiar înainte de poteca pe care coborai pe plajă, o masă imensă unde ne adunam dimineața și seara să mâncăm. Atât studioul cât și zona mesei aveau o vedere superbă spre mare. Erau acoperite într-un stil specific cu acoperiș din stuf, la fel ca bucătăria de altfel. Pe lângă acestea, pe tot perimetrul Camp-ului găseai o mulțime de elemente decorative care făceau tot spațiul să pară incredibil de cosy: de la rulote care îți aminteau de un hippie camp, până la ciudățenii cum ar fi un pian care avea corpul transparent și arăta ca un fel de acvariu. Cireașa de pe tort a fost bineînțeles panoul imens cu mesaje, cel care a devenit un reper pentru festivalul Electric Castle și vizitatorii lui. Nu era greu să-ți dai seama cu câtă pasiune s-a lucrat la organizarea locului. Viața bate Instagramul, îmi zisesem după prima explorare mai îndeaproape a împrejurimilor. După această plimbare, abia așteptam să ne apucăm de cântat deoarece eram foarte curios de dinamica și chimia ce aveau să se formeze în grup.
“Dincolo de bucuria simplă a contactului cu oameni pe aceeași frecvență creativă, la care am sperat, am avut șansa unor revelații personale care încă vibrează. Tabăra a fost ca un moment dilatat pe mai multe zile, în care multe convenții legate de actul de a face muzică au fost răsturnate. Clișeul studioului claustrofobic a fost deturnat de proximitatea imediată a mării, munca obsesivă, solitară a producătorului de cursă lungă a fost înlocuită de schimbul comun de idei și experiențe. Cele mai frumoase lucruri s-au întâmplat pe nespuse, când fiecare dintre noi a luat și a dat înapoi un fragment de timp, de grație sau de poveste într-un unison natural. Cred că toate astea se numesc, mai simplu, inspirație.” (Cosmin TRG, DJ și producător)
Mărturisesc că la început am fost luat prin surprindere de modul de lucru foarte relaxat pe care l-am regăsit în noua trupă în care aveam să cânt pentru o săptămână. Eram obișnuit să fiu constrâns în a-mi organiza cu exactitate fiecare secundă de lucru din cauza agitației și timpului limitat din viața de zi cu zi, dar aici nu era cazul pentru așa ceva. Câteva clipe uitasem că mă aflu pe malul mării, unde timpul parcă se întinde la nesfârșit și totul se petrece mult mai lin și mai calm. După cum era de așteptat, am început cu toții destul de timizi. Pentru majoritatea dintre noi un astfel de jam session era o noutate, chiar și pentru cei cu experiență de cântat într-o trupă. Mi s-a părut o provocare să cânt la chitară pe beat-uri hip-hop și electronice deoarece presupune o abordare diferită față de o sesiune de creație clasică la sala de repetiții cu trupa live. A fost nevoie, într-adevăr, să ies din zona mea de confort. Am învățat în primul rând că trebuie să asculți mult mai atent ceea ce se aude în jurul tău. Ca instrumentist, nu trebuie să interferezi prea mult cu beat-ul care deja dictează direcția în care se îndreaptă piesa. Ești nevoit să îi dai cât mai mult spațiu să se facă auzit, intervenind doar când pasajul muzical este mai aerisit. De multe ori sunt de ajuns doar câteva completări minimale, cât mai percusive. Provocarea constă în a găsi modalitățile prin care să te poți alinia la aceleași frecvențe cu un beat prestabilit care nu mai poate fi modificat prea mult până la sfârșitul piesei, ceea ce mi se pare mai solicitant decât în cazul unui jam session cu o trupă live, unde instrumentiștii se pot sincroniza împreună din mers.
“Participanții reprezentau un amestec de diferite genuri muzicale: hip-hop, world music, indie, muzică electronică. Aceasta a creat și farmecul taberei: prezența multor artiști din toate genurile pieței muzicale. La sesiunile de creație am trecut prin diferite idei, începând fiecare cu câte ceva deja înregistrat sau cântat pe moment. Fiecare a intervenit cu câte o părticică personală, ceea ce a creat un amalgam de idei frumoase. Am fost provocati cu toții sa încercăm lucruri noi. Am venit acasă cu multe idei de piese începute acolo. Nu a fost o tabără de creat hituri, ci un prilej de a apropia oamenii din industria asta. Nu știu dacă acesta era planul, dar ăsta a fost rezultatul. Sper să existe această tabără și în viitor deoarece artiștii au nevoie de un loc în care să se simtă liberi și creativi.” (Norbert Halmágyi – Nopame, producător muzical)
Primele două-trei zile totul suna ca haosul dinaintea unui concert al unei orchestre de filarmonică: încă ne acordam unul cu celălalt. Chiar și-așa însă, din când în când, din tot haosul răzbea câte-un pasaj interesant, ceea ce ne făcea să strigăm entuziasmați: se înregistrează? Ai dat record? Cred că asta a contribuit la menținerea modului de lucru destins care a persistat pe tot parcursul săptămânii: simțeam cu toții chimia care se forma între noi și eram siguri ca vom reuși sa ducem la bun sfârșit planul de a înregistra câteva idei bune. Nu am avut niciodată o oră stabilită la care trebuia să începem să cântăm. Nu am simțit deloc presiune din acest punct de vedere. Sesiunile de înregistrare au pornit mereu de la sine, ad-hoc, când fără să ne dăm seama ne aflam toți în zona de studio. Am cântat și dimineața, dar și seara târziu când deja se instala răcoarea aceea care îți mai trezea simțurile după o zi foarte caldă. Relațiile de prietenie între noi s-au sedimentat tot mai mult pe parcursul timpului petrecut împreună, ceea ce a inevitabil a dus la crearea unor idei muzicale foarte frumoase. Dacă în primele trei zile ne obișnuiam molcom cu atmosfera, în ultimele trei zile reușeam să ne înțelegem doar din priviri și din zâmbete aruncate de la unul la celălalt. Dincolo de produsul muzical final, ceea ce a reușit acest Creative Camp a fost să creeze o legătură strânsă și autentică între un grup de oameni care nu aveau nicio legătură între ei. Ne-a fost demonstrat și reamintit că încă se poate întâmpla, în ciuda erei de online social media în care trăim și a anxietăților care survin din cauza aceasta.
“Am mers acolo cu gândul că va fi o săptămână în care voi învăța multe despre ce înseamnă muzică și cum se produce, despre cum e să lucrezi cot la cot cu muzicieni profesioniști și de ocazie. Pe lângă toate acestea, am descoperit niște calități la oameni pe care nu ai cum sa le vezi decât dacă interactionezi cu ei personal, live. De aici și o concepție total nouă pentru mine – nu poți sa știi ce caracter are un om bazat pe ce vezi pe ecrane sau din feedback-ul altora. Oamenii sunt buni și sunt mai buni decât am crezut. Sunt timizi și faini indiferent de statutul pe care îl au. Am legat prietenii ca și pe vremea când nu existau telefoane mobile sau social media. M-a marcat pozitiv și mi-a deschis larg o ușă din suflet, care era aproape închisă. Trebuie sa dăm importanță mai mare interacțiunii umane și să ținem aproape prietenii și familia.” (Boanca Doru – MIU, graphic designer / casual music producer & DJ)
Viața în Camp mergea mână în mână cu atmosfera relaxată de lucru. În afara orelor petrecute la jam session, am avut luxul de a-mi stabili programul zilnic așa cum mi-am dorit. Rutina mea de dimineață presupunea câțiva kilometri de alergat înainte și înapoi pe plajă și vreo jumătate de oră de înot și relaxare în mare. Apoi ziua era împărțită în momente de leneveală dulce în hamac, schimburi de experiențe cu oamenii din jur și sesiuni de creație individuală și cu grupul. Era imposibil să nu mă simt inspirat, aflându-mă în mediul ideal pentru a scrie cântece și pentru a-mi elibera imaginația. Puteam găsi inspirație în orice. S-a întâmplat să mă inspire chiar panoul gigantic pe care organizatorii afișau diferite mesaje. În săptămâna în care am participat eu, pe acesta scria Sea breeze, mind at ease, ceea ce a devenit titlul unei piese pe care aveam să o compun acolo. În plus, am reușit cumva să mă regăsesc într-o postură neobișnuită pentru mine, una în care până în acel moment nu mă mai aflasem: personaj într-un documentar. Realizat de către Oana Ivan, acesta își dorea să consemneze viața în interiorul Camp-ului. Inițial, când mi-a propus acest lucru, e posibil să fi avut o doză de reticență în sinea mea. Nu știam cât de sincer voi putea fi în fața camerei de filmat în momentul în care voi fi pus să răspund la întrebări despre mine și experiența pe care o trăiam. Am acceptat, totuși, propunerea și datorită acestui fapt, cred că am ajuns fără să vreau părtaș la observarea mai îndeaproape a evoluției vieții și relațiilor interpersonale din Camp. În fiecare zi discutam într-un interviu în fața camerei video despre ce s-a întâmplat și cum m-a afectat ziua precedentă. Așa am realizat că experiența de la Creative Camp nu m-a făcut doar un muzician mai versatil, ci m-a ajutat să mă dezvolt și personal. Am realizat că, după zilele petrecute în Camp, am devenit mai natural și mai dezinvolt când ajung într-un grup de persoane necunoscute până în acel moment.
“M-am hotărât să merg la Electric Castle Creative Camp la Tuzla cu dorința de a face un documentar antropologic despre acești oameni care nu vor sa pună “on hold” viața până trece pandemia. M-am trezit cu marea în față și în loc să-mi verific telefonul și social media în sacul de dormit, ieșeam să fac o baie în marea verde și albastră. O rutină nemaiîntâlnită până atunci. Am umblat desculță toată ziua și am filmat oameni râzând, cântând la zeci de instrumente și descoperind noi prieteni, așa ca în liceu. În societatea utopică de scurtă durată înfiripată în tabăra EC de pe faleza Tuzla am stat fără sentimentul de vină ore întregi, doar privind marea, am filmat din caiac meduze uriașe în largul mării cu Maria, cea care până atunci nu se îndepărtase mai mult de 20 de metri de țărm, în timp ce vorbeam de singuratate, abandon și foste iubiri. În fiecare noapte jam session-urile făcute de artiștii adunați din toată țara mă făceau să adorm zâmbind și visând marea. Am mers să filmez marea și artiștii. Am filmat prieteni, muzică născută pe loc, cu piele de găină și mare albastru infinit.” (Oana Ivan, antropolog)
O apreciere deosebită o merită staff-ul care și-a petrecut muncind timpul cu noi. Mi-am dat seama că echipa din spatele organizării trebuia de multe ori să fie și mai creativă decât participanții. Staff-ul care se ocupa de bunul mers al lucrurilor era alcătuit din câteva persoane foarte pasionate și talentate. Astfel am cunoscut și eu o parte dintre ei: Dorin Marcu (producător video), Dan Câmpean (cameraman), Andreea Popa (fotograf), Tudor Costinaș (digital marketing manager și handyman), Gigi și Bianca, cele care pe lângă atribuțiile serioase pe care le au în general în cadrul festivalului, aveau roluri de părinți adoptivi în cadrul Camp-ului, având grijă să nu lipsească nimic. De booking-ul artiștilor în cadrul taberei se ocupa Titus Carole, cel cu care am comunicat înainte să ajung acolo, dar pe care nu am reușit să-l întâlnesc, fiind plecat în acel moment. Toți au dat dovadă de personalități minunate și, la fel ca în cazul celorlalți participanți, am reușit să descopăr la ei lucruri interesante. De exemplu, am aflat că Andreea are o voce foarte frumoasă și am reușit chiar să înregistrăm împreună pentru o piesă, Dan s-a dovedit a fi un chitarist foarte bun iar cu Dorin ne-am descoperit o pasiune comună în echipa de fotbal Manchester United. Uneori, pe parcursul zilei eram nevoiți să participăm la diferite activități organizate de staff-ul Camp-ului în vederea promovării evenimentului, dar niciodată acestea nu au reprezentat o povară sau o perturbare a liniștii personale pentru că mereu aveau la bază niște idei creative. De exemplu, îmi vine acum în minte un experiment foarte drăguț: Irina trebuia să creeze o ilustrație în timp ce Maria improviza la pian.
”Tot ce schițam pe foaie, tot ce se auzea în jurul meu erau modul prin care fiecare dintre noi încerca să traducă, în limbajul lui specific, ce simțeam toți – vibe-ul unui loc care pentru o săptămâna a părut rupt de tot și de toate, o energie creată în totalitate de starea și poveștile oamenilor din Camp și libertatea de a crea ce simți, cum simți, când simți. Un experiment creativ cu vedere la mare, practic.” (Irina Perju, illustrator)
Creative Camp a reușit fără prea mari eforturi să-și îndeplinească menirea de a mă scoate din cotidian. Mi-a oferit foarte multe oportunități să-mi scutur puternic zona de confort și să mă gândesc în paralel la anumite aspecte ale existenței. Uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că zona noastră de confort, a majorității care trăim în această perioadă a istoriei, a devenit exact ceea ce normal am numi disconfort: suntem obișnuiți să trăim într-o continuă agitație sub presiunea volumului imens de informații cu care suntem bombardați zilnic. Totul se întâmplă instant și parcă timpul nu mai e de ajuns pentru nimic. Camp-ul m-a pus într-o situație care, în mod extraordinar și fără să ne dăm seama, a ajuns inedită: liniștea. Cum reacționăm când e liniște? Ce putem face cu ea și ce sens putem să-i atribuim? Răspunsul, din punctul de vedere al Electric Castle, e că putem crea. Prin creație putem opri puțin timpul în loc și ne putem cunoaște pe noi înșine mai bine.
“Ca și artist, nu ai lăsa pe nimeni în locul tău. Ca și creator te vezi suprem în momentele tale de sinceritate dureroasă. Locul, atemporalitatea experimentului, umilința implicată de experiența în sine, deloc forțată, m-au făcut sa înțeleg că suntem atât de mulți călare pe o secundă, încât te gândești de mai multe ori dacă să ți-o arogi sau s-o dai mai departe. Nu am plecat cu așteptări vis-a-vis de Camp, dar m-am întors cu unele raportate la lume. M-am întors dorindu-mi mai mult de la tot. Conștient că sunt o parte a acestui tot – trebuie să trag mai tare. O săptămână de meditație artistică fără s-o simt. Vreau înapoi.” (DOC, artist hip-hop)
