Cu M de la MaMe, cu M de la Memorie

Avatar
noiembrie 18, 2022
9 min read

Pentru momentele în care, chiar dacă îți uitai poezia la serbare, mama era acolo, în primul rând, gata să ți-o șoptească vers cu vers. Pentru momentele din copilăria ta, despre care ai aflat abia în adolescență, în care mamei tale i-a fost frică. Frică să nu fie prea mult sau prea puțin. Frică pentru că nu știa cum să îți arate că te iubește sau frică să nu te sufoce cu iubirea ei. Frică să nu îi aluneci printre degete, să te scape și să te spargi în o mie de bucăți. Pentru momentele în care o urai și o iubeai, amândouă în același timp și niciuna până la capăt. Pentru cuvintele pe care i le-ai spus, dar, mai ales, pentru cele pe care le-ai gândit, însă care au rămas nerostite pentru totdeauna.

MaMe

Pentru toate astea s-a născut „MaMe”. „MaMe” care, pentru mine, este mai mult decât un simplu spectacol de teatru, mai mult decât o revelație personală sau o propunere performativă bine articulată. „MaMe” pe care nu știu de unde să îl apuc sau cum să îl pun în cuvinte potrivite, care să-i facă dreptate. Dar o să mă străduiesc, deși știu că incandescența întâlnirii cu spectacolul este dincolo de propoziții sau ilustrații. Este acolo, în sală, printre rândurile unei povești despre patru fii și mamele lor.

MaMe

Pentru început – un aproape-context, necesar la început de drum. „MaMe” în regia lui Cristian Ban este prima creație colectivă din istoria Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați. În 2019, regizorul arădean pășește în sala de repetiții și îndrăznește să propună trupei gălățene un nou mod de lucru la scenă – metoda devised theatre, utilizată des în sfera artelor performative din Occident, însă întâlnită destul de rar în teatrele de stat de la noi din țară. Poate pentru că dinamitează complet orice preconcepție despre cum se construiește un spectacol sau poate pentru că te provoacă pe tine, creatorul, să îți redescoperi vulnerabilitatea și latura ludică. Ceea ce nu se dovedește a fi întotdeauna un proces confortabil.

MaMe

La Galați, provocării lansate de Cristian Ban i-au răspuns patru actori – Radu Horghidan, Ionuț Alexandru Moldoveanu, Ștefan Aleksandru Forir, Răzvan Clopoțel și patru actrițe – Svetlana Friptu, Ana Maria Ciucanu, Elena Anghel, Oana Mogoș. Împreună, au sondat propriile istorii personale și au extras cu precizie, tandrețe și candoare piesele care alcătuiesc portretul figurii materne în viața fiecăruia dintre ei. Au cotrobăit în sertarul cu amintiri, printre scrisori îngălbenite de vreme și jucării uitate, și au recompus, pas cu pas, parcursul devenirii lor alături de cele care le sunt mame.

Rezultatul? Un spectacol care reușește să armonizeze perfect dimensiunea estetică și cea emoțională. Care îți oferă ocazia să îl decodifici deopotrivă cu mintea și cu sufletul. Un spectacol despre pașii mici, pe care îi facem ca să ajungem oameni mari. Pașii mici, pe care îi facem cu mama ținându-ne strâns de mână.

MaMe

Nu știu ce e mai greu în „MaMe” – cuvântul sau tăcerea. Căci, la o privire atentă, „MaMe” este un spectacol în care nu se rostesc foarte multe replici. În schimb, Cristian Ban își concentrează atenția asupra gesturilor, frânturilor de mișcări ce trădează atitudini care, uneori, nu pot fi exprimate în cuvinte. Tocmai absența voită a cuvintelor te face să înțelegi că, de fapt, realitățile noastre se intersectează în mai multe puncte decât ne-ar plăcea să credem. La nivel structural, dimensiunea non-verbală camuflează aceste realități comune, în timp ce cuvintele aduc la suprafață particularitățile personale ale fiecărei povești. Una dintre ele se termină abrupt și dureros, odată cu moartea timpurie a mamei. Iar celelalte trei culminează în momentul în care fiii, ajunși la vârsta maturității, pleacă de acasă, lăsându-și mamele în urmă. De aceea, pentru mine, „MaMe” este povestea unei desprinderi. Este povestea liniștii asurzitoare care se lasă după ce ne desprindem de mamele noastre. Și îndrăznim să pășim în afara cercurilor desenate de ele. Și o facem încet, cu frică de necunoscut și, totodată, cu dorință de libertate. Și le vedem clar acum – nu ca eroine sau ca ființe de neînțeles, ci așa cum sunt ele cu adevărat. Nu le mai idealizăm și nu le mai antagonizăm. Le privim drept în ochi și tot ce ne rămâne să facem este să ne întrebăm dacă, de acum încolo, ele vor mai fi la fel. Dacă odată cu plecarea noastră, nu și-au pierdut și ceva din propria lor identitate. Sau dacă, de acum înainte, noi vom mai fi la fel.

MaMe

Fiecare dintre cele patru perechi mamă-fiu de pe scenă își găsește propriile resorturi de autenticitate și dinamism. Reușesc să dozeze bine amestecul momentelor de reflecție serioasă cu cele care valorifică un umor cald și înduioșător. Căci, de fapt, în spatele episoadelor formatoare din copilărie și din adolescență se ascund adesea realități dulci-acrișoare. Toți cei opt actori echilibrează emoția și comicul atunci când revizitează aceste momente, iar bucuria lor de a fi pe scenă devine cu adevărat palpabilă. Sunt vii, organici, prezenți și, poate cel mai important, permanent atenți unii la ceilalți. Se ascultă în mod real și, mai mult decât atât, au curajul să trăiască acolo, pe scenă, poveștile fiecăruia dintre ei. Se privesc în ochi și își dau voie să se emoționeze până la lacrimi sau să râdă cu bucurie de copil. Se redescoperă unul pe celălalt. Iar acesta s-ar putea să fie unul dintre cele mai rare și valoroase lucruri din câte se pot întâmpla la teatru.

MaMe

„MaMe” reușește să armonizeze trei componente esențiale – coerența regizorală, autenticitatea actoricească și focus-ul pe detalii-simbol din structura dramaturgică. Iar asta transformă spectacolul într-o propunere valabilă și relevantă pentru un public eterogen ca vârstă, preocupări și interese, într-o montare a cărei suprapunere de semnificații lasă loc de interpretări multiple. La un prim nivel de înțelegere, spectacolul poate fi privit ca o formă incitantă de teatru popular, a cărui atractivitate pentru publicul larg este evidentă. Însă dacă ne provocăm să vedem dincolo de suprafață, descoperim că „MaMe” devine un demers important de rescriere a unor narațiuni prea puțin discutate. Aș aduce aici ca exemplu două dintre momentele care, deși riscă să fie trecute ușor cu vederea, au o valoare incredibilă pentru demersul echipei. Primul – cel al scrisorilor trimise de băieți în timpul primei călătorii pe care o fac împreună la mare, fără familie. În spatele rândurilor din aceste scrisori, descoperim niște băieți care încep, încet, încet, să își ascundă sensibilitatea, să învețe ce înseamnă a fi bărbat în accepțiunea societății. Mostre de inocență copilărească se amestecă aici cu primele semne ale unei maturizări impuse, grăbite, care mai târziu va naște inabilitatea de exprimare a propriilor emoții. Cred că, dincolo de valoarea artistică a episodului, e important să regăsim pe scenă astfel de reprezentări ale băieților/adolescenților/tinerilor, căci ele deconstruiesc gândirea de tipul boys will be boys. Și, totodată, reprezintă o fereastră în parcursul complicat al maturizării bărbaților, despre care se vorbește deseori evaziv și insuficient. Al doilea – cel în care mamele, conștiente de faptul că maternitatea vine la pachet cu provocări similare pentru fiecare dintre ele, nu rămân indiferente la greutățile celorlalte și se ajută reciproc. Se transformă, una pentru cealaltă, într-un sistem de suport. Fricile, neputințele și speranțele lor coincid și, de aceea, nu ezită să își ofere una alteia o mână de ajutor, să învețe și să se învețe reciproc. Și, împreună, depășesc spaima fragilității copilului lor (sugerată ingenios prin metafora borcanelor cu lapte) și își transformă vulnerabilitatea în scut împotriva tuturor piedicilor. În momentele acestea, scurte, dar construite pe aglomerări de semnificații, se ascund detalii despre care se poate vorbi mult timp după ce părăsești sala de teatru. Pentru că „MaMe” e genul de spectacol pe care îl porți cu tine mult timp după lăsarea cortinei.

MaMe

Țin minte că, în școala primară, învățătoarea ne-a adus mai multe fișe cu expresii frumoase. Găseai acolo orice – de la descrieri interminabile ale covorului multicolor de frunze pe care toamna îl așterne la liste cu epitete pe care trebuia să le folosești în compunerile despre vacanța de vară. Dacă aveai răbdare și ajungeai la ultima pagină, găseai expresiile frumoase dedicate mamei – un șir lung de adjective care idealizau chipul angelic al mamei, răbdarea ei infinită, capacitatea sa nemăsurată de sacrificiu. Totul la superlativ. În fond, nimic greșit cu asta, dacă realitatea ar fi fost roz și atât. Ei bine, realitatea nu e niciodată doar roz, cum nici mamele nu sunt doar bune, frumoase și blânde. Tocmai aici e pariul pe care „MaMe” îl câștigă, pentru că reușește să evite patetismul lacrimogen și soluțiile facile, în care figura maternă este idealizată în mod forțat și, în consecință, unidimensională. „MaMe” se avântă cu o delicatețe fără margini pe terenul mlăștinos și deloc ușor de explorat al realității, cu bune și cu rele. Echipa spectacolului intuiește potențialul impact afectiv al montării și, fără să cadă în capcana unui sentimentalism excesiv, creează o macro-structură care nu numai că îți permite să te identifici emoțional cu poveștile celor de pe scenă, ci și să căptușești aceste povești cu propriile tale experiențe și amintiri. De aceea, spectacolul devine un bun prilej de introspecție. Privindu-l, s-ar putea să te surprinzi râzând și plângând și iar râzând, uimit de zâmbetele pe care nu ți le poți stăpâni printre lacrimi. Acum, îți privești mama într-o lumină complet diferită. Poate mai blândă, mai empatică.

MaMe

P.S. Întâmplarea face că, într-un interval de timp relativ scurt, am asistat la trei dintre cele mai recente producții ale Teatrului Dramatic din Galați – „O repetiție moldovenească” & „MaMe” (r. Cristian Ban) și „Vrabia” (r. Leta Popescu). Ce m-a bucurat teribil la fiecare dintre aceste montări, dincolo de reușita lor artistică, este conștiința socială de care dau dovadă cei doi regizori din spatele lor. Ei demonstrează cât de bine au înțeles funcția teatrului în care montează și, totodată, nevoile publicului local. Propunerile lor nu sunt facile, comode, asemenea celor care împânzesc adesea scenele teatrelor din țară. În schimb, pun în discuție realități relevante pentru spectatorii locali, aduse pe scenă în formule care provoacă atât publicul, cât și trupa. Prin astfel de spectacole, oamenii din sală și cei de pe scenă cresc împreună, se coagulează și reușesc să formeze mini-comunități culturale. Iar asta mi se pare cea mai bună confirmare că, înțelegându-și rolul și poziția în comunitate, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” trece printr-o perioadă cu adevărat reformatoare.

Ilustrații de Sorana Gurău


MaMe spectacol afis

Categorii:
Avatar
Daria Ancuța

Daria este studentă în anul III la UNATC, la specializarea Teatrologie – Jurnalism teatral. Cutreieră țara în lung și-n lat, de la un spectacol la altul. Scrie piese de teatru și colaborează cu reviste precum Scena.ro și Teatrul Azi. Are o bănuială că supraviețuiește pe entuziasm și multă, multă curiozitate pentru poveștile oamenilor din jur.

Cele mai noi articole

C Read More

Teatruiunie 2, 2024

Centrul Central sau Au câștigat cioacele (cu cap)

Take a shot de fiecare dată când se rostește un cuvânt care începe cu litera „C” & you’ll get wasted în primele 15 minute ale […]

F Read More

Teatrumai 22, 2024

Festivalul Aproape – un loc de intersecție între cultură și comunitate

Festivalul Aproape este un eveniment cultural organizat în mare parte de actori din Baia Mare, ce durează 8 zile și care a ajuns anul acesta […]

B Read More

Teatrumai 20, 2024

Bacău Fest Monodrame 2024

În perioada 9-13 mai, Teatrul Municipal „Bacovia” a organizat cea de-a XXX-a ediție a Bacău Fest Monodrame. Anul acesta, din selecția festivalului au făcut parte […]

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie