Cum e să fii tânăr & să scrii poezie – incursiune în viața unei studente de la Cluj care ajunge uneori pe la câte un open mic
,

Cum e să fii tânăr & să scrii poezie – incursiune în viața unei studente de la Cluj care ajunge uneori pe la câte un open mic

Olivia Călin
mai 17, 2023
5 min read

Încep prin a spune că nu mă voi cataloga ca fiind poet sau ceva similar pentru că mi se pare că e un termen care vine cu o oarecare greutate, dar care te și îngrădește subtil, într-un țarc literar. Sună destul de forțat, parcă vine la pachet cu o presiune de a scrie mereu – aspect pe care nu îl consider sub nici o formă definitoriu pentru mine sau pentru oamenii din jurul meu care au legătură cu poezia și cu scrisul.

Acum că am terminat cu acest small disclaimer, putem să mergem puțin câte puțin spre trecutul meu ca să încercăm să ajungem la sursa problemei pe care o am azi pe cap – scrisul de poezii. Cred că, pentru aproape toate persoanele, liceul este un catalizator de emoții puternice, care se sondează cu episoade lacrimogene – fie literare, fie legate de orice alt domeniu artistic. Pentru mine, cel puțin, cam așa a început – elanul de a fi cineva interesant, de a avea o trăsătură de personalitate deosebită, m-a dus către scris. Prima dată m-am aplecat ușor către critica de teatru – pe care o făceam într-un mod, mult spus, mediocru. Dar, la un moment dat, am simțit că forma asta de scris nu avea așa multă implicare emoțională. Așadar, m-am aruncat cu capul în poezie, ca orice licean, însă fără prea mult citit în spate. Nu pot să spun că ar fi ceva rușinos sau, dimpotrivă, ceva cu care te poți lăuda prea tare; e doar background-ul meu literar, față de care sunt indiferentă. 

Dintr-o poezie în altă poezie, am început să mă dezvolt într-o direcție față de care eram semi-mulțumită și am ajuns să public texte pe un grup de Facebook, poeți analfabeți. Ca să se înțeleagă de ce am dus articolul în direcția în care suntem în acest moment – poezia contemporană pornește din multe zone. Sunt persoane care se dezvoltă în diferite cenacluri noi&mișto, sub niște nume cu greutate; mai sunt oamenii care se dezvoltă relativ independent de „monitorizarea” altora (aceste două tipuri, aș spune, co-existau până acum ceva timp). Însă, de când cu era internetului, locul călduț în care m-am învârtit atâția ani, s-a născut o generație de tineri care scrie poezie și ajunge să posteze pe grupuri de Facebook sau pe pagini de Instagram. Unii dintre ei chiar pentru asta scriu. Ei bine, eu din direcția asta cred că am răsărit – și, again, nu regret nimic. 

Ca orice alt tânăr venit dintr-un oraș care nu e București, Cluj, Iași, Sibiu sau de undeva unde există direcții literare fresh, oameni dispuși să inspire tinerii care aspiră către domeniul literar și, poate, mai multă deschidere către contemporan, ajungi să te simți blocat între blocuri dărăpănate și Mihai Eminescu, pe care profa ta de română îl iubește atââââââât de mult încât ai senzația că nu mai există, domnule, valori de referință. Dacă nu crești într-o familie în care se citește mult, în care părinții cumpără în mod avid cărți, te simți de parcă pleci la drum cu un ușor dezavantaj. Mie îmi vine și astăzi greu să-mi fac un obicei activ din citit, iar de aici pleacă un mic complex de inferioritate pe care, uneori, îl resimt destul de puternic. Eu scriam și puneam tot ce scriam pe Facebook, iar tot ce scriam venea, într-un mod surprinzător, destul de ușor la un moment dat. Fără inspirație izvorâtă din ceea ce citeam și, poate, cu mult timp liber la dispoziție, ieșeam și examinam cartierul în care stăteam până când ajungeam expertă în observații minuscule. De la felul în care urmele umezelii se extindeau sub geamurile unor blocuri, până la manelele auzite de la geamuri când mergeam spre bloc 40 – încercam să stochez totul și să-l păstrez pentru mai târziu. Era o formă frumoasă de a scăpa de propriile probleme, pe care mai târziu le combinam în poezii cu elementele observate în orașul meu. Și cam la asta s-ar reduce totul. 

Ei bine, asta poate ajunge very old, very quick. Când am ajuns în Cluj, m-am lovit și mai tare de sentimentul de inferioritate sfâșietoare. Ajungi să te învârți în cercuri și să auzi deseori fraza „cum de nu ai auzit de X?”. Rușinea rușinilor. Râzi, pleci puțin capul și te gândești că ești ultimul imbecil, fără vreo portiță de scăpare. Ajungi să crezi că potențialul tău literar este egal cu zero, că oamenii râd puțin cam tare când tu citești și că trenul debutului a plecat deja de vreo doi ani din gară și că nu mai trece pe la tine. 

Sentimentul de inferioritate este unul foarte familiar în rândul tinerilor care scriu azi. Cu accesul masiv la informații, filme, cărți, tot ce vrei și ce nu vrei, mulți ajung să se dezvolte și să prezinte un potențial imens, iar tu, dopamine-addicted, scrollând non-stop și fără noimă, ajungi să simți o presiune a inferiorității care se revarsă peste tine. De altfel, domeniul literar este unul mic și, uneori, neîncăpător pentru toți. Parcă obiceiul prostesc de a râde de alții, lucru pe care îl vezi în primă fază și ajungi să îl urăști cu o pasiune arzătoare, se lipește și de tine – e extraordinar de contagios. Să fii toxic și să arunci termeni derogatorii devin sinonime cu tine odată ce scrii de mai mult timp pentru că începi să dezvolți păreri prea puternice și inflexibile despre scriiturile altora. Și, uite așa, copilul din tine care scria ce vedea și era fericit și mândru devine un tânăr adult sătul, ironic, care își ridică sprâncenele la unele poezii pe care le aude acum în jur.

Chiar mi se face dor uneori de vremurile în care totul era simplu – înainte de momentele de presiune, înainte de sentimentele frecvente de inferioritate poetică. Aș prefera să mai dau timpul înapoi și să mă trezesc acasă, în patul meu cu multe perne suprapuse unele peste altele. Aș prefera să ies în spatele blocului, să stau pe o bancă și să scriu un poem cheesy în Google Docs. Aș prefera să nu mă gândesc la mine ca fiind un eșec literar, să nu simt presiunea invizibilă de a scrie într-un fel anume.

Și, uite așa, mă plimb fără noimă, la o distanță oarecare față de adunăturile literare care ajung să mă obosească progresiv. Și după fiecare open mic sau eveniment literar, mă adun acasă să beau în cinstea Oliviei de 17 ani. Îi transmit mesaje pe ața fină a timpului. Bravo, fato. Scrie în continuare. 

Ilustrație de Lidya Phille, fotografii din arhiva personală a Oliviei Călin

Categorii:
,
Olivia Călin
Olivia Călin

Cele mai noi articole

F Read More

Teatrumai 22, 2024

Festivalul Aproape – un loc de intersecție între cultură și comunitate

Festivalul Aproape este un eveniment cultural organizat în mare parte de actori din Baia Mare, ce durează 8 zile și care a ajuns anul acesta […]

B Read More

Teatrumai 20, 2024

Bacău Fest Monodrame 2024

În perioada 9-13 mai, Teatrul Municipal „Bacovia” a organizat cea de-a XXX-a ediție a Bacău Fest Monodrame. Anul acesta, din selecția festivalului au făcut parte […]

D Read More

Artă vizualămai 7, 2024

“Doar cu tine” în căutarea copilului interior

Proiectul meu, Doar cu tine, este o carte care are ca scop conștientizarea sinelui prin întâlnirea cu copilul interior, sub forma unei povești fantastice. Cele […]

N Read More

Teatruaprilie 17, 2024

Niște oameni mici – Hedda Gabler (r. Thomas Ostermeier), TNB

Privite în oglinda care reflectă aproape fiecare centimetru al spectacolului „Hedda Gabler” regizat de Thomas Ostermeier la TNB, personajele lui Ibsen par mici. Gesturile, salturile, […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie