Copilăria, cu miros de iarbă caldă și râsete scăpate printre lacrimi, își găsește ecoul scenic în spectacolul Cum mi-am petrecut sfârșitul verii, montat de Teatrul Municipal Baia Mare în regia lui Mihai Gligan și prezentat în cadrul ediției a 31-a a Festivalului Internațional de Artele Spectacolului ATELIER. Cu o poezie discretă și o sinceritate emoționantă, spectacolul reface conturul acelei vârste de aur în care jocul era lege, iar prietenia un adevăr nespus și indestructibil.
Scenografia semnată de Mihai Vălu e simplă, dar expresivă: un heleșteu, un frigider plin cu jucării, câteva obiecte familiare. Locul devine tărâmul în care realitatea și fantezia fuzionează. În jurul unei „fabrici de jucării”, copiii își atribuie roluri, așteptând inspecția. Totuși, acest joc, propus de Carmen, nu este întru totul satisfăcător pentru ceilalți. Ei pornesc într-un maraton de jocuri: de-a pirații, de-a tribunalul – toate cu o doză de inocență pe cât de comică, pe atât de profundă. În spatele glumelor și al tachinărilor copilărești se simt însă primele vibrații ale unei lumi mai dure, pe care o întrezăresc prin crăpăturile familiilor lor.
Distribuția tânără și implicată reușește să construiască relații autentice pe scenă. Denisa Blag (Ana) e expresivă și plină de energie, iar Alexandra Sabrina Vanci, în rolul sorei mai mari, Carmen, impresionează prin finețea cu care redă conflictul interior al unui adolescent prins între grijă și dorința de evadare. Cătălin Mocan, în rolul lui Mircea, copilul imobilizat într-un scaun cu rotile, joacă cu o naturalețe emoționantă – e fragil, dar și ferm, vulnerabil, dar niciodată victimă.
Un moment pivot al spectacolului e moartea câinelui imaginar Tăițel, ucis de Pufi (interpretat cu intensitate de Andrei Han) într-un acces de furie. Scena înmormântării animalului devine un ritual de trecere: jocul se frânge, iar copiii devin conștienți de consecințele propriilor gesturi. Este și momentul în care încolțesc primii fiori ai iubirii, între Pufi și Iris (Rodica Pașca), într-o legătură autentică, născută dintr-o suferință împărtășită.
Trecerea de la copilărie la adolescență se produce brusc, aproape brutal. Rochițele sunt înlocuite de blugi, țigările apar în mâinile lui Mircea și Carmen, băieții vorbesc porcos, iar ideea de viitor începe să apese. Inocența se estompează, iar diferențele dintre ei devin tot mai clare, în special cele materiale. Totuși, jocul nu dispare complet. „Nunta” între Pufi și Iris e un ecou al acelui timp pierdut, o ultimă încercare de a păstra un sens comun.
Alex Macavei aduce în rolul lui Denis o sinceritate dezarmantă, conturând cu finețe portretul băiatului îndrăgostit pentru prima oară, prins între fragilitatea speranței și durerea refuzului, dar capabil să își păstreze demnitatea și prietenia cu Ana.
Finalul e delicat și sfâșietor: sună telefonul vechi, cel cu care se jucau la „fabrica de jucării”. Inspectorul sună, ca un simbol al memoriei. Copiii, acum adolescenți, aleg să se joace o ultimă dată, înainte ca fiecare să o apuce pe drumul lui. Este o clipă suspendată între trecut și viitor, între râs și lacrimă, între ce-am fost și ce devenim.
Cu ilustrația muzicală discretă, dar bine aleasă (Călin Ionce), și coregrafia lui George Pop care punctează subtil trecerile între stări și epoci, spectacolul e un poem despre vârsta care trece fără să știm că s-a terminat. E despre prietenie, vulnerabilitate, dor, maturizare. Un spectacol cald, uman și profund, care te face să zâmbești nostalgic și să pleci cu o întrebare în suflet: Oare când mi-am încheiat și eu jocul?
