Cristian Neagoe este unul dintre organizatorii Street Delivery, a fost PR la Cărturești și traduce cărți la Polirom. A terminat facultatea de filosofie și a fost și coordonator de promovare a Institutului Cultural Român din New York. Se descrie ca fiind un provocator cultural. Crede că status quo-ul culturii trebuie să fie provocat non-stop, iar arta nu poate să fie cuminte.
Am vorbit cu Cristian despre Street Delivery, ce înseamnă să revendici strada, cât de important este să nu renunți la idei și să-ți dai un sens vieții.
CUM A APĂRUT STREET DELIVERY?
Street Delivery a apărut din nevoia de spațiu public. A apărut în 2006, din inițiativa a doi acționari de la Cărturești, Nicoleta Dumitru și Șerban Radu, și din dorința lui Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România (o organizație independentă ce promovează și protejează arhitectura și urbanismul) de a face Arthur Verona o stradă ”mai locuibilă”. Căci, în 2006, Verona era ca o toaletă publică – plină de gunoaie și mirosind, corespunzător, a urină.
Inițiativa a început prin crearea unui plan urbanistic zonal – care a fost trimis, inițial, la primărie, unde a fost citit, lăudat, apoi uitat într-un sertar. PUZ-ul presupune transformarea străzii Arthur Verona, dintr-o parcare, într-un pietonală – prin unirea Grădinei Icoanei de Parcul Cișmigiu într-o plimbare de 15 minute. Luând-o pe jos pe traseul ăsta, ai putea trece pe lângă o groază de monumente sau clădiri centrale ratate din cauza fragmentării aceluiași bulevard. Pietonala asta ar transforma centrul Bucureștiului, și, în consecință, și bunăstarea cetățenilor.
În București, Street Delivery a ajuns la 11-a ediție. La Timișoara, la a 10-a ediție. La Iași, la 4-a ediție. Cristian zice că în Iași Street-ul a înflorit cel mai repede. Se glumește că-n Iași sunt 3000 de oameni cool – pentru că atâția vin la Street.
DE CE ”STREET DELIVERY”?
Street Delivery s-a numit, la prima ediție, ”Art Delivery”, pentru că se urmărea să se vadă cum se comportă arta atunci când este scoasă dintr-un context oficial, formal – și cum ne comportăm noi, ca privitori, atunci când suntem forțați să ne desprindem de atitudinea rigidă cu care am fost obișnuiți să privim orice produs artistic, care trebuie automat ”admirat”. Cristian spune că atunci nu s-a gândit la un mic detaliu tehnic, și anume ce s-ar fi întâmplat dac-ar fi plouat –
lucru care i-a făcut pe mulți să nu vrea să riște. Totuși, ediția s-a derulat fără incidente, cu muzicieni, artiști plastici, creatori; iar el și-a dat seama că ei nu scoteau arta în stradă, ci arătau și dezveleau strada așa cum era ea.
Cristian spune că, prin Street Delivery, ne revendicăm strada.
Și așa, crede că putem să ne dezlipim de ”bau-baul” străzii cu care suntem învățați de mici. Adică să avem grijă când trecem strada, să avem grijă cine e pe stradă, etc. Frica de stradă este mai mult decât o frică de accident. Deși, pentru că de la problema accidentelor la problema traficului nu este mult, București este al șaselea oraș din lume la congestia din trafic – și primul din UE. 196 de ore pierdute pe an, 51 de minute pe zi. De persoană. Adică o pierdere de viață.
Și, cum autoritățile noastre insistă să îmbunătățească infrastructura mașinilor, orașul nostru devine, evident, din ce în ce mai poluat, fără rost – căci mulți șoferi se rezumă, din comoditate, la confortul mașinii.
Bineînțeles, Cristian nu crede că ar trebui să renunțăm de tot la mașini – crede că pur și simplu ar trebui să le folosim mai cu cap, și atunci când chiar e nevoie. Adică pentru a parcurge distanțe mari, pentru marfă, pentru transportul a mai multor persoane. De exemplu, Copenhaga și Amsterdam, care fac parte dintre ”most livable cities” din lume, au un numitor comun, și anume cultul bicicletelor. Ambele sunt orașe ale bicicletelor, biciclete care trec prin mai multe adaptări – există biciclete cargo, biciclete cu locuri pentru copii, stații de biciclete în loc de stații de taxiuri. Astfel, locuitorii s-au obișnuit să aleagă se deplaseze așa – ceea ce duce la un stil de viață mai sănătos, la un oraș mai puțin poluat, la, overall, o mai mare stare de bine.
CE E STREET DELIVERY DE ANUL ACESTA?
Anul ăsta, Street Delivery e ”MESERIE”. Adică tema SD-ului este întâlnirea dintre noua generație de makeri (designeri de produs, ilustratori, programatori, artiști 3D) și vechea generație de meșteșugari (ceasornicari, tâmplari, cizmari, croitori)– meșteșugul 2.0. Asta e pentru că, în ultima vreme, industriile creative au început să devină din ce în ce mai active și mai pronunțate. De asemenea, și pentru că, în urma tragediei de la Colectiv, controalele ISU au închis ateliere aflate în clădiri cu risc seismic – peste 80% din atelierele din oraș. Meșteșugarii au devenit victime colaterale, și, cum să-ți pierzi slujba e un fel de moarte socială, anul ăsta Street Delivery încearcă să-i scoată pe ei în stradă și să îi implice, alături de tineri, în piața online. Îi omagiază.
La Street Delivery 2016, vor fi workshop-uri – 12 ateliere în care poți să înveți de la ceasornicarul pe lângă care treceai prin Centrul Vechi și de la bijutierul de la colț. Ateliere de fierărie, croitorie, legătorie de carte, sticlărie, tâmplărie, butaforie, hârtie manuală, xilogravură, serigrafie, depanare, tapițerie. Poți chiar să vii să-ți repari un ceas.
Anul ăsta, au ajuns la meșteșugari printr-un apel de proiecte. Cristian spune că au în fiecare an unul, pentru că mereu sunt într-o căutare de oameni noi și de idei noi. Spune că Street Delivery este un eveniment deschis ideilor.
O chestie de-nemaivăzut- care o să fie anul ăsta la Street Delivery vine de la un tip de clasa a 11-a, Andrei Carlo Papuc, transformă un radio nefuncțional de prin 1960 într-un hub audio conectat la zilele noastre, care comunică cu alte device-uri și poate și să shazam-uiască. Adică adaptează un obiect care e, de obicei, aruncat la gunoi, la circuitul de azi.
Cristian spune că la Street Delivery se crede în comunicarea face2face – care, în prezent, se pierde, comunicarea făcându-se mult prea mult intermediar. Mijloacele tehnologice ne facilitează socializarea, dar, în același timp, ne țin la distanță. – Suntem ”conectați”, dar comunicăm? –
La Street Delivery, comunicarea este punctul cheie – lui Cristian, prietenii i-au zis că s-au întâlnit cu vechi colegi de generală pe care nu îi mai văzuseră de ani buni, cu care au stat la o bere și-au povestit. El crede că despre asta e Street Delivery – comunicare, conexiune, contactul dintre oameni.
CUM A INFLUENȚAT STREET DELIVERY-UL ORAȘUL?
Street-ul a făcut ca multe triburi urbane să se întâlnească, a lăsat niște idei, contacte, a adunat hub-urile și a creat o întreagă rețea de conectare. S-au întâlnit oameni care vor să schimbe ceva, a mărit și întărit perspective. A dat posibilitatea străzii să își strige nevoile, să se celebreze.
Popularitatea Street Delivery-ului arată cât de mult și-au recăpătat oamenii încrederea – e un alt pai pe foc, cum zice Cristian. Acum, oamenii ies în stradă ca să schimbe ceva, fără să le mai fie frică, știind că pot să facă ce este ascuns vizibil. E o schimbare de atitudine, care se resimte puternic. Oamenii au înțeles cât de importante și puternice sunt ideile, dacă sunt puse în practică – și Street Delivery este o platformă prin care ideile cresc. Cristian nu vrea ca oamenii să plece de la Street cu o melodie în cap și cu alcool în sânge, ci să simtă subtilitatea mesajului ăstuia, să simtă că e important să te implici, să vrei să schimbi ceva – că poți.
CE MUZICA O SĂ AVEM ÎN STRADĂ?
Vor fi treisprezece trupe care urcă pe scenă în astea trei zile. În prima seară, vineri, una dintre trupele care readuc muzica în stradă este Makunouchi Bento, ”an experimental, electronica project” fondat în 2001. ”Makunouchi bento” este o cutie de mâncare japoneză, tradițională, de lemn, care are patru cadrane, fiecare pentru alt tip de mâncare. Trompetistul de la Makunouchi Bento își spune ”Trompetre” (pentru că îl cheamă Petre). Și ei sunt foarte mișto. Sâmbătă, una dintre trupele din line-up este Messer Chups, niște ruși din St. Petersburg care au un sound de film de Tarantino. Cristian spune că au o estetică vodoo. Și duminică vine Macanache. (Lui Cristian i se pare ”simpatic” că trupele astea încep toate cu M, și Messer Chups au ”meser” în nume // #meserie!)
TALKS&STREET CINEMA
Anul ăsta, vor fi și Street Talks, adică întâlniri și discuții cu meșteșugari, dezbateri despre artă și protest.
La Cinema Meserie vor fi scurtmetraje despre meșteșuguri tradiționale, documentare despre makeri moderni, tutoriale How It’s Made. O să fie proiectate pe un ecran gonflabil, în spatele Bisericii Anglicane. E a doua oară la Street Delivery când au Cinema în aer liber (a mai fost anul trecut, cu scurtmetraje despre global warning.) Scurmetrajele de anul ăsta au în jur de 5 minute, ceea ce intră în attention span-ul contemporan – poți să te uiți la unul, să pleci, să te plimbi, să te întorci și să te uiți la altul. Sunt 200 de scurtmetraje, dintre care 50 sunt alese de Tamina Bojoanca în cadrul unui trening cultural Goethe Guerrilla.
DE CE SĂ VII LA STREET DELIVERY?
În final, Cristian spune că oamenii au nevoie să provocați, să creeze mai mult, să se dezvolte. Să simtă că din mâinile lor poate să iasă ceva.
Și, deși Street Delivery a ajuns la a 11-a ediție, moment în care orice proiect ar putea fi considerat ”obosit”, Cristian spune că ei nu se simt obosiți. Și nici nu crede că o să se simtă în curând.
SABEK
Sabek vine din Madrid și este unul dintre artiștii care se ocupă de ”peretele Street Delivery” de anul acesta. (Cred că nu există cineva din București care știe de Street Delivery și care nu e curios cum o să arate peretele în fiecare an; e fascinant.) E pentru prima dată în România, a zis că îi place foarte mult, și admiră și nightlife-ul. Sabek a ales să facă un mural cu un vultur; ”aquila”, cum îi place să zică. Spune că, pentru el, vulturii exprimă cel mai bine libertatea – care e un sentiment, o stare, cu care vrea să rămână oricine după Street.
Hai la Street Delivery!
