În cadrul Festivalului Internațional de Artele Spectacolului ATELIER, ediția a 31-a, o ediție ce își propune să radiografieze teatrul nord-vestic prin diversitate tematică și stilistică, monodrama Decalogul după Hess (text: Alina Nelega) a răsunat ca un avertisment tulburător din subsolurile conștiinței europene. Spectacolul, prezentat de KAMARASZÍNHÁZ Arad, în regia lui Tapasztó Ernő, cu un Harsányi Attila magistral, aduce în prim-plan figura lui Rudolf Hess, unul dintre arhitecții nazismului, dar și una dintre cele mai derutante enigme ale procesului de la Nürnberg.
Întunericul deschide spectacolul. Glasul lui Hess se aude înainte să-l vedem, cu o frază ce provoacă râs amar și repulsie: Mă bucur că sunt prost. Sunt mândru că sunt prost. Apoi, muzica clasică se insinuează, scena se luminează treptat și intrăm într-un spațiu sumbru, aproape carceral. Decorul e minimalist: o cameră sărăcăcioasă, o masă, un scaun, un bol, o oală, o mașină de tocat carne prinsă de mobilier – obiecte cu o forță simbolică apăsătoare. Fundalul, o perdea alb-negru, trasează din capul locului opoziția maniheistă în care Hess refuză să-și accepte partea întunecată.
Harsányi Attila joacă un Hess care s-a refugiat în delir și autojustificare. Monologul său e o succesiune de amintiri fracturate, justificări absurde, remușcări simulate și frânturi de realitate. Actorul navighează cu precizie printre stări contradictorii: ba vibrează extatic la sunetele muzicii clasice, ba e frânt de singurătate, vorbind cu o persoană care nu există. Își povestește copilăria, căsnicia, viața de familie, mereu învăluite în ceața ideologiei și autoiluziei.
Un moment de o forță grotescă este cel în care personajul toacă carne la o mașină de tocat manuală. Gestația acestui act – o banalitate casnică în aparență – capătă o încărcătură macabră în contextul crimelor de război, al victimelor fără număr, al unui regim care a transformat oameni în cifre, în carne tocată a istoriei.
Textul Alinei Nelega îl prezintă pe Hess nu doar ca pe un călău, ci ca pe un om rupt de realitate, închis în propria-i logică demonică. El își proclamă ziua de 17 august, ziua în care s-a sinucis, în 1987, drept Ziua Mondială a Sinuciderii. E un gest absurd, dar revelator: sinuciderea nu e aici o asumare a vinei, ci o formă de a-și păstra iluzia de control.
Cea mai mare eroare judiciară a secolului, așa se autodefinește Hess. În mintea lui, condamnarea nu e pentru crime, ci pentru că a pierdut. Adevărata vină nu e morală, ci strategică. În acest sens, ultimul său cuvânt, Singura mea vină e că am pierdut, e o sentință care încremenește sala.
Spectacolul este în limba maghiară, dar forța corporală și expresivitatea lui Harsányi transcend bariera lingvistică. Actorul locuiește acest personaj; scoate la suprafață nuanțele unui monstru banal, care se vrea nevinovat. E o performanță intensă, neliniștitoare, care cere spectatorului să nu uite că istoria nu e un cadavru, ci o rană deschisă.
Decalogul după Hess nu oferă răspunsuri, nici liniște. E un testament scenic despre ce se întâmplă când pierdem busola morală și ne abandonăm credința într-un singur om. Un spectacol necesar, într-o lume care cochetează din nou cu extremismul.
