Politica nu mai reprezintă de mult timp un subiect pentru specialiști. Cauzele sunt multiple, însă liberalizarea acestei meserii / arte, cum vreți să-i spuneți, sunt multiple. În definitiv, astăzi toată lumea se pricepe la absolut orice. Încă de pe vremea lui Caragiale simplii cetățeni discutau despre politică pe stradă sau la o bere, la fel cum ai discuta despre un meci de fotbal. Politicienii oferă „pâine și circ”, cetățenii primesc, dar se și mânie în același timp. Discursurile sunt pline de clișee, intervin și protestele, mediul online e plin de contraziceri și parodii ale sistemului politic actual. Dar mai există ceva.
O piesă de teatru, Demnitate, cu un titlu care aparent nu se potrivește deloc cu ceea ce înseamnă politica la noi, sau cu modul în care este practicată. Avem aici însă un personaj utopic, sau cel puțin unul despre care cu greu am putea spune că există (deși eu sper să existe, într-un fel), care vrea să renunțe la politică când realizează că nu poate schimba nimic în sistem.
Interpretat de Marius Manole, Francisco este cel care intră în politică odată cu prietenul său Alejandro. Ambii vor să aducă schimbarea, însă când se văd în fața imposibilității de a schimba cumva rotițele sistemului, reacționează diferit. Alejandro (Șerban Pavlu) a sacrificat deja destul din viața lui de familie și nu se mai regăsește în altceva decât în muncă. El este acum dispus să facă orice pentru a ajunge la postul de vice prim-ministru. De cealaltă parte, Francisco vrea să pună capăt drumului său în politică. Problema este că el reprezintă imaginea unui întreg partid, iar decizia lui nu ar putea rămâne fără reacții în presă și în lumea politică. Colegul și prietenul său este prototipul politicianului care odată intrat în lupta pentru bani își scapă propria existență de sub control: își minte colegii, fură, falsifică acte, totul pentru senzația falsă a unei puteri marcate tocmai de lipsa demnității, căreia se pare că nu îi mai duce de mult timp lipsa. Aceasta fiind intriga, întregul spectacol reprezintă de fapt dialogul dintre cei doi, două personaje cu firi diferite, pentru care ascensiunea în politică nu a fost identică.
Poate cea mai interesantă replică a fost cea a lui Franciso, care spune clar și răspicat: ”Am muncit pe brânci ca să ajung sus pentru că am ceva de oferit, însă acum ne petrecem mai mult timp vorbind despre ce se întâmplă în acest loc și între noi la nivel intern, decât despre ceea ce se întâmplă în societate.” Altfel spus, politica a devenit o meserie de birou, în care singurele interese care contează sunt cele ale celor care fac jocurile. Un fapt de care suntem astăzi atât de conștienți.
Din cele două personaje diferite spectatorul poate să înțeleagă ceva mai mult decât un antagonism. La urma urmei, poate fi reconfortant gândul că există și politicieni care își dau seama de gradul josnic la care a ajuns politica la noi. Dacă se mai practică așa ceva la noi, unde există pe de o parte lupta pentru bani și influență a politicienilor, pe de altă parte lupta pentru rating a canalelor media. La jumătate se găsește cetățeanul de rând, aflat mereu în pericolul de a-și găsi simpatii sau chiar fanatisme politice care îi pot afecta buna înțelegere a peisajului autohton.
Având în vedere decorul minimal pe care îl au la dispoziție, actorii se descurcă extrem de bine, menținând spectacolul antrenant prin replicile lor. Poate singurul minus al spectacolului mi s-a părut a fi un oareșcare clișeu: ceea ce îl face pe Francisco să ia decizia finală cu privire la ieșirea lui din politică este boala incurabilă de care află cu câteva luni înainte. Acest moment îl face să-și regândească total existența și să reflecteze asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Este un artificiu credibil, într-adevăr, dar poate nu ar fi fost necesar în context. Pentru mine ar fi fost de ajuns traseul lor politic.
Deși spectacolul este destul de scurt, abordează o problematică extrem de actuală, într-o manieră inteligentă și fină, care îndeamnă a reflecție. Ușurința și naturalețea textului și a interpretării sunt alte două plusuri ale reprezentației. Sentimentul cu care am rămas la sfârșit a fost acela că politica este mult mai interesantă și importantă decât ce se întâmplă la noi, iar lucrurile nu pot fi de multe ori judecate în termeni contrari. De aceea un exercițiu de reflecție este de dorit, iar dacă el începe din sala de teatru este încă și mai bine.
Dacă v-am pus pe gânduri, trebuie să știți că următoarele reprezentații ale spectacolului vor avea loc pe 31 martie și 1 aprilie, la Teatrul Avangardia.
