În fiecare an, sute de tineri își înscriu lucrările la DIPLOMA, festivalul dedicat noii generații de artiști, arhitecți și designeri români. Mai exact, poți vedea într-un singur loc o expoziție a celor mai apreciate lucrări de licență și dizertație din acel an, selectate de oameni cu experiență în domeniu.
Alegerea proiectelor a fost cât se poate de subiectivă. Mi-au atras atenția fie pentru maturitate, fie prin curaj sau non-conformism, un cuvânt care mie-mi place mult. Dacă nu mă cunoașteți personal, va trebui să mă credeți pe cuvânt.
Să începem cu Iulia Rădoescu, absolventă a Facultății de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” și masterandă a Facultății de Teatru.
Lucrarea ei, Sub Preș – categoria scenograie – urmărește să spargă canoanele specifice teatrului tradițional, propriu unui astfel de text. Puteți citi mai multe despre proiect aici.
Spune-mi câteva lucruri despre tine. Când ai știut că vrei să faci arhitectură?
Drumul meu a fost unul organic – știu că am început să desenez încă din copilărie și nici măcar nu îmi aduc aminte momentul în care arhitectura nu a fost în gândul meu. Bazele mi le-am format în timpul liceului, ghidată fiind de profesorul meu, Șerban Nițulescu. Consider că de la el am deprins o conduită aparte și o încredere de sine greu de demontat. Chiar și acum, în momentele de impas, caut rezolvarea aplicând învățămintele sale.
Ce te-a atras apoi cel mai mult la scenografia de teatru?
Cel care mi-a stârnit curiozitatea spre scenografie a fost profesorul meu, Octavian Neculai, scenograf și arhitect. Abordarea unui proiect de scenografie este mult asemănătoare cu cea a uneia de arhitectură, dar în teatru mă bucur de o libertate mai mare. Îmi pot explora mai mult imaginația și chiar să pun în practică ceea ce visez, fără să mă supun unor norme sau legi, de care nu pot face rabat în arhitectură.
Lucrarea ta presupune dezvoltarea decorului și la nivelul sălii de teatru, ajungând să spargă canoanele specifice teatrului tradițional. Cum ai ajuns la acest concept sau din ce nevoie ori curiozitate a luat naștere această idee?
Fiind până de curând doar spectator de teatru, mereu m-a fascinat ce se întâmplă în spate – culisele, mecanismele și structura unui teatru. Astfel, în cadrul lucrării mele de diplomă, am analizat, pe lângă piesa aleasă și spațiul fizic al teatrului.
Citind despre conceptul de teatru ambiental, am descoperit că spectacolul de teatru nu se întâmplă doar pe scenă, între actori, timp de câteva ore. Publicul reprezintă jumate din spectacol: spectatorul alege să vină la teatru, se pregătește, intră în sală, urmărește spectacolul, iar experiența îl marchează și după ce acesta pleacă. Astfel, am încercat să urmăresc întregul său parcurs și să-i ofer o trecere lină de la viața orașului la lumea imaginată a spectacolului. Decorul meu se dezvoltă în întreaga clădire a teatrului și permite actorilor să joace printre spectatori, eliminând limita dintre public și performeri.
Ce provocări presupune un astfel de proiect? Ce presupune această spargere a canoanelor specifice teatrului și ce impact are asupra spectacolului? Dar asupra spectatorilor, respectiv actorilor?
Audiența, însăși element participativ al spectacolului de teatru, este în final cea mai importantă. Spectacolul ia formă și există doar pentru public, astfel relația cu acesta trebuie atent studiată. Ca orice formă de exprimare, teatrul se confruntă și el cu problematici de interpretare din partea receptorului. Provocarea cea mai mare o reprezintă metoda prin care gestionezi și modelezi limbajul cu publicul. Acesta este o colectivitate unică, adunată spontan, fără repetiții, care se vede într-un spațiu nou, într-o nouă ambianță, cu care interacționează automat.
Ceea ce încerc eu să realizez este o lume nouă, imaginată și proprie spectacolului, care să nu fie alterată de viața exterioară. Elementele care pot modela o astfel de lume pot fi minimale, gesturile mari nu sunt obligatorii.
Ceea ce aduce eliminarea barierei dintre audiență și actori este conturarea unui spațiu comun, actorul este liber și joacă de jur-împrejurul spectatorului sau chiar lângă acesta.
Ce ne scoate la iveală și ce ascunde proiectul Sub preș?
Proiectul meu de diplomă se dezvoltă în jurul piesei Sonata fantomelor, de August Strindberg, ale cărei teme chiar fac referire la secretele, iluziile și dezamăgirile vieții, care sunt ascunse în spatele unei imagini înșelătoare. Interpretarea proprie îmi modelează abordarea scenografică și încerc ca decorul să susțină acțiunea, iar în cele din urmă, secretele personajelor să fie devoalate, iar măștile lor să cadă. Mai mult decât atât, personajele sunt reprezentări simbolice ale diverselor angoase sau traume, acestea fiind întrupate de oameni ori de fantome.
Astfel, am reușit să conturez silueta unei case unde aceștia trăiesc. Particularitatea acesteia o reprezintă fațada dublă. Personajele locuiesc în interiorul peretelui, ca niște termite, iar la schimbare, acesta se desface, dezvăluind toate secretele. Să scot la iveală toate ascunzișurile, face parte atât din text, cât și din conceptul meu. Fac aceasta treptat, jonglând cu diverse suprafețe și texturi, în lumină și umbră. Atenția spectatorilor nu este îndreptată doar spre scena mare – o pasarelă străbate parterul sălii, o platformă este așezată între spectatori ori unele personaje zboară, ancorate fiind deasupra publicului.
Ce urmează, atât pentru proiect, cât și pentru tine ?
Proiectele de diplomă din cadrul Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale se concretizează, de obicei, printr-un spectacol. Anul acesta a fost mai ușor ca acestea să rămână doar la nivel de proiect, de cercetare și de schiță.
Mă dedic, de obicei, descoperirilor și propriilor curiozități. Acestea apar spontan, inspirate fiind de ceea ce mă înconjoară. Acum, după terminarea Masterului de Scenografie, m-am întors la proiectele mele de arhitectură. Sunt în continuare fascinată de cum scenografia mă lasă mereu să visez, iar arhitectura, de fiecare dată, mă readuce cu picioarele pe pământ. Această formulă îmi este proprie și cred că așa voi continua, îmbinând ambele domenii.
