În timpul celei mai noi premiere de la Teatrul Metropolis, spectacolul Cine l-a ucis pe tata? (dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim scris de Édouard Louis, în regia lui Andrei Măjeri), un gând nu-mi dădea pace: Când a fost ultima dată când am văzut doi băieți îmbrățișându-se, pentru mai mult de câteva secunde, pe scenă? Când a fost ultima dată când am văzut un personaj masculin plângând într-un spectacol? Mi-au venit în minte instantanee cu îmbrățișări fugitive, băiețești, fără vreun strop de vulnerabilitate sau de afecțiune. Mi-au venit în minte actrițe ale căror personaje își dau voie să plângă și să fie privite în timp ce o fac, dar nu și actori. Am abandonat căutarea prin sertarele memoriei și mi-am îndreptat atenția asupra celor șase actori (Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu) și a multitudinii de roluri (aproape exclusiv masculine) pe care le interpretează într-o oră și jumătate de spectacol. Mi-am dat seama că, mai presus de orice, Cine l-a ucis pe tata? vorbește despre complexitatea reprezentării masculinității în tot spectrul ei de trăiri. De la furie explozivă la frică paralizantă, de la vulnerabilitate nepermisă la suferință refulată. Și reușește să facă toate acestea cu o tandrețe dezarmantă.
Romanul lui Édouard Louis, cu o componentă autobiografică recunoscută și asumată, are în centru evoluția sinusoidală a relației dintre un tată și fiul său, din copilăria acestuia și până la maturitate. Tatăl – un muncitor la fabrică într-un sat din Franța, cu un pragmatism șlefuit în anii de muncă asiduă și prost plătită, cu o iubire manifestată rar și abraziv față de familia sa, simbolul a ceea ce astăzi numim masculinitate toxică. Fiul – un copil a cărui creștere este marcată de cuvintele precaritate și violență, care încearcă să își descopere propria identitate sexuală printre stereotipuri de gen încărcate cu o rușine transmisă din generație în generație. Pentru el, scrisul devine deopotrivă salvare (pentru că îi oferă un mediu în care să metabolizeze realitatea familiei sale) și condamnare (pentru că îl provoacă să privească drept în ochi propria istorie personală, scrisă la confluența unor determinări sociale, economice și culturale din istoria recentă a Franței).
Acțiunea spectacolului regizat de Andrei Măjeri (secondat de Alex Mirea ca asistent de regie) este plasată în întregime într-o sală de sport. Alegere neobișnuită, dar care se dovedește a fi o resursă spațială inepuizabilă. Sala de sport, spațiul-templu al corpului tânăr, puternic, suplu și flexibil al fiului, se transformă în spațiu-închisoare pentru corpul tatălui, abrutizat de munca de-o viață și aproape imobilizat din cauza unui accident la fabrică. Scenografia realizată de Adrian Balcău reușește să decupeze cu multă imaginație spații diverse – sufrageria familiei Bellegueule, curtea școlii unde studiază Eddy, dormitorul său și al fraților săi, apartamentul parizian în care se mută după ce pleacă de acasă. Reconfigurările spațiului prin elemente de recuzită specifice unei săli de sport (saltele, spaliere, gantere, mingi, frânghii) au dinamism și o coregrafie aparte, care le împiedică să rămână simple schimbări de decor. Am simțit multă migală în spatele fiecărui gest, un gând regizoral coerent care le reunește și le ordonează într-un ansamblu bine controlat prin mișcări precise și sigure. Poate că cea mai interesantă descoperire pe care poți s-o faci pe măsură ce privești spectacolul este să ai impresia că Sala Mică devine treptat din ce în ce mai mare, ca într-un truc de magie bine orchestrat.
Precizia aproape matematică, care însă nu anihilează sensibilitatea delicată a gestului, este o reușită regizorală evidentă. Andrei Măjeri reușește să armonizeze partiturile celor șase actori, fără a anihila însă individualitatea lor. Nu cred că trebuie trecut cu vederea nici faptul că viziunea regizorală reușește să potențeze abilitățile tuturor, încurajându-i pe fiecare dintre ei să-și lase o amprentă profund personală asupra personajelor pe care le construiesc pe scenă. Tocmai de aceea, pe scena de la Metropolis se cântă (în diverse registre – de la beatbox la operă, de pregătirea muzicală a actorilor ocupându-se Alexandra Ștefan), se dansează (cu un sincron super eliberator pe Barbie Girl de la Aqua), iar cei șase actori nu reușesc doar performanțe individuale, ci și o performanță colectivă remarcabilă.
În distribuție se regăsesc doi absolvenți de Actorie la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj-Napoca (Adelin Tudorache și Hunor Varga), trei absolvenți de Actorie la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC (Alex Iezdimir, Eduard Chimac și Vlad Ionuț Popescu) și un student în anul III la Actorie tot în UNATC (Iustin Danalache). Nu știu cât de relevant este în contextul de față background-ul lor academic, cert este că se simte că s-au sudat foarte bine ca grup în timpul repetițiilor, lucru care transpare și în spectacol. Fiecare dintre ei pendulează între replici la persoana I și la persoana a III-a, alternând uneori între propriul personaj și cor.
În ciuda vârstei semnificativ diferită de cea a personajului, în rolul tatălui, Alex Iezdimir reușește să poarte credibil masca durității, lăsând însă să se întrevadă prin ea și o blândețe înăbușită, anihilată aproape complet. Pare cu adevărat liber doar atunci când dansează, știind că nu îl privește nimeni. Și atunci când plânge ascultând un concert de operă la televizor. Imaginea masculinității brute și brutale pe care se chinuie să o construiască toată viața se destramă peste noapte, atunci când accidentul de muncă îl imobilizează la pat. Boala îl face să pară brusc uman, iar Alex Iezdimir speculează bine furia irațională a personajului, declanșată de senzația că a devenit brusc dependent de cei din jur. Adelin Tudorache joacă în cea mai mare parte a timpului rolul lui Eddy, deși acesta este interpretat pe rând de toți ceilalți actori, dând impresia că perspectivele multiple ale personajului creează un cor care îl distanțează de propria realitate. Însă în interpretarea lui devine vizibilă suferința viscerală a copilului care încearcă din răsputeri să facă pace între tatăl său și lumea exterioară. Joacă nuanțat dorința de validare din partea figurii paterne și o camuflează atent în spatele imaginii de copil jucăuș, care, privind Titanic, visează cu ochii deschiși la Kate Winslet, dar mai ales la Leonardo DiCaprio.
Iustin Danalache pară să aibă resorturi inepuizabile de exprimare pe scenă – pe lângă ipostaza de narator care i se potrivește mănușă datorită unui timbru cald și blând, actorul creează o serie de momente hipnotice de beatboxing care conturează personalitatea întregului univers sonor al spectacolului (realizat de Adrian Piciorea – pe care putem să-l numim deja un fenomen în ceea ce înseamnă muzica de teatru din ultimii ani). Are prezență scenică, are o libertate organică în mișcare, are un echilibru interior vizibil și, în Cine l-a ucis pe tata?, primește un rol care îi pune în lumină toate aceste abilități. Lui Hunor Varga îi revine singurul rol feminin din întregul spectacol, un rol pe care îl folosește pentru a echilibra conflictul dintre masculinitatea dornică de afirmare a tatălui și masculinitatea în proces de autodefinire a fiului. Personajul mamei evoluează, într-un parcurs controlat cu finețe de actor, de la femeia aproape invizibilizată de muncile casnice la mama care găsește resorturile interioare pentru a-și lua viața în propriile mâini și a pleca din mediul abuziv. Din nou, este remarcabilă disponibilitatea de care Hunor Varga dă dovadă atât pe plan muzical (prin partitura de operă pe care o susține), cât și din punct de vedere al corporalității în scenele de mișcare.
Vlad Ionuț Popescu dă dovadă de un magnetism aparte, la granița dintre o lejeritate băiețească asumată și o sensibilitate care se lasă treptat descoperită. În rolul fratelui alcoolic al lui Eddy, dă dovadă de o bună stăpânire a mijloacelor sale actoricești, dozând furia ereditară și resemnarea personajului în cantități potrivite, fără să alunece în patetism. Adaugă un strop de playfulness corului, nu se teme să speculeze ludicul și reușește să gliseze cu ușurință din registrul dramatic în cel comic. Replicile lui folosesc foarte bine și inserțiile cu referințe preluate din TikTok-uri virale (vezi momentul Repetiție, repetiție, repetiție – o aluzie la un discurs recent al lui Gigi Becali și Shakira, eres tu?), tocmai pentru că detensionează atmosfera și devin un cârlig interesant pentru segmentul de public tânăr. Eduard Chimac întregește distribuția spectacolului cu perspectiva adultului Eddy, care odată devenit scriitor încearcă să își confrunte tatăl în legătură cu trecutul său. Orientarea sexuală a personajului devine din ce în ce mai asumată și bine definită în interpretarea actorului, pe măsură ce notificările de pe Grindr se aud din ce în ce mai tare. Interpretarea lui Eduard Chimac rămâne echilibrată, subtilă și nuanțată, fără a face însă apel la gesturi-stereotip sau la elemente explicative.
Dacă privești cu atenție, s-ar putea să descoperi mostre din coregrafia creată de Andrea Gavriliu chiar și în cele mai mici gesturi din Cine l-a ucis pe tata?. Regia și coregrafia merg mână în mână în spectacol, își negociază atent teritoriile afective și se potențează reciproc. Aș aminti aici trei scene care rămân pentru mine borne importante în spectacol – coregrafia aglomerării paharelor cu apă la căpătâiul tatălui imobilizat la pat (un fel de replică tristă și ironică la promisiunea nescrisă a paharului cu apă adus la bătrânețe, cu amestecul de concentrare și fragilitate pe care-l conține întreg momentul), bătaia pe care Eddy o încasează în copilărie, în curtea școlii (impecabilă din punct de vedere coregrafic și incredibil de veridică pentru o scenă atât de mică) și unicul moment de tandrețe, de comunicare reală, între personajul tatălui și cel al mamei (jucate de Eduard Chimac, respectiv Iustin Danalache) – amintirea unui dans din tinerețe, pe ritmul melodiei cântate de Vlad Ionuț Popescu.
Venit în România cu un spectacol care are la bază un alt text scris de Édouard Louis, O istorie a violenței, regizorul Thomas Ostermeier a vorbit despre ceea ce el consideră a fi atributul absolut (și adesea absent) al unui spectacol de teatru – ritmul. Iar ritmul este ceva ce nu lipsește din spectacolul regizat de Andrei Măjeri. Sigur, au existat mici desincronizări care au însă toate șansele să se remedieze pe măsură ce spectacolul continuă să se joace. În aceeași cheie, pentru a-l valorifica la potențial maxim, ar fi necesară o mai mare atenție la dicție, pronunția anumitor replici fiind îngreunată de ritmul alert al mișcărilor. Din această cauză, finalurile de replică devin uneori neinteligibile, aspect care poate fi rezolvat cu mai multă atenție și răbdare în pronunție.
Și dacă tot vorbim de cuvinte, nu am cum să nu amintesc textul spectacolului – dramatizarea realizată de Mihaela Michailov. Cu o dimensiune poetică accentuată de repetiții ale anumitor cuvinte-cheie, cu sondări ale unor intimități dureroase, cu treceri aproape insesizabil de fine de la comic la dramatic, textul se pliază perfect pe formula corală aleasă de regizor. Nu se ferește să dea voce tuturor realităților politice și sociale care l-au ucis pe tata și reușește să depășească limitele relevanței locale în țara de origine a autorului, mizând pe o forță de expresie universală.
Am observat recent un trend care începe să se manifeste din ce în ce mai des (și) în teatrul românesc – încercări de marketing care fac apel la sintagmele cu tineri/pentru tineri ca o etichetă must-have pentru orice proiect nou. Însă campaniile de promovare se folosesc de ele doar la nivel declarativ, dar, în realitate, rămân doar o formă de clickbait și nimic mai mult. Cred că ceea ce începe să se întâmple la Teatrul Metropolis, atât din punct de vedere administrativ (așa cum am descoperit la conferința de presă care a precedat spectacolul, organizată de managerul teatrului – Radu Nica), cât și artistic, este o repunere în drepturi a acestor cuvinte și asumarea lor ca misiune. Cine l-a ucis pe tata? este, pe bune dreptate, un spectacol în care actorii tineri se văd. Un spectacol în care li s-a oferit încrederea și spațiul necesare să crească, să-și descopere noi resorturi creative și să devină vizibili într-un spațiu teatral în care proaspăt absolvenții au nevoie, mai mult ca niciodată, de roluri care să-i pună în lumina potrivită. Oricine își dorește să-i descopere pe Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu ca actori și să redescopere întreaga echipă artistică a spectacolului reunită într-o nouă ipostază, va găsi în Cine l-a ucis pe tata? portretul perfect a ceea ce pot și sunt ei din punct de vedere creativ în acest moment al carierei lor.
Cine l-a ucis pe tata? dramatizare de Mihaela Michailov după romanul omonim de Édouard Louis
REGIA: Andrei Măjeri
SCENOGRAFIA: Adrian Balcău
COREGRAFIA: Andrea Gavriliu
SOUND DESIGN: Adrian Piciorea
PREGĂTIREA MUZICALĂ: Alexandra Ștefan
ASISTENT REGIE: Alex Mirea
CU: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu
Foto credit: Mihai Smeu
Later edit: După o discuție cu o prietenă, ne-am dat seama că alte exemple de spectacole în care există un anumit tip vulnerabilitatea masculină sunt și Câini vs. Uranus de Alexandru Ivănoiu (r. Alin Uberti), Pescărușul de A.P. Cehov (r. Eugen Jebeleanu), TSCHICK. De ce am furat mașina adaptare scenică de Robert Koall (r. Irisz Kovacs), SF (SUPER FRAGIL) – regie și coregrafie Andrea Gavriliu. Lista nu este exhaustivă.
