Într-un univers paralel pisicile ar avea drept de vot, ciocolata ar fi otrăvitoare, am trăi sub apă, sau alte ciudățenii, mai mult sau mai puțin atrăgătoare.
O absurditate precum pompierii care dau foc la lucruri în loc să-l stingă e însă o realitate în distopia lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Chiar titlul reprezintă temperatura la care ia foc hârtia. Cel puțin așa știa Ray, unii îl contrazic și zic că de fapt arde pe la 400º Celsius. Cine știe. Ideea e că Bradbury nu a scris un tratat științific, el a scris o carte despre un viitor în care s-ar interzice cărțile (comunism, anyone?). Dacă ești prins că deții vreo carte ilegală, ești denunțat și vin pompierii să ți-o ardă (cu tot cu casă). Dacă vrei să te relaxezi, te uiți mai bine la televizor, dacă vrei să socializezi cu prietenii tăi, vă întâlniți și vă uitați împreună la un serial. De fapt, chiar nu mai ai nevoie de prieteni, sau familie, sau alți oameni pe lângă tine, cel mai bine te uiți la televizor și interacționezi cu personajele de acolo.
Ca orice iubitor de literatură, ideea m-a indignat și intrigat. Din fericire, mie nu mi s-a intrezis ce să citesc, mi s-a recomandat doar prin liceu să nu depun efort pentru tot ce are Besteller Internațional scris pe copertă, că e doar o formă de manipulare și nu merită. Eu tot am făcut-o și am decis singură ce-i mai bine pentru mine. Am dat și peste cărți mai puțin bune, dar tot m-ar durea sufletul să mi le smulgă cineva din mână și să le dea foc.
Povestea lui Bradbury poate să pară ciudățică dacă nu ești obișnuit cu SF-ul, pentru că are elemente neobișnuite, cum ar fi un câine mecanic care scuipă foc. Pe mine m-a făcut să trec printr-o multitudine de stări și acum mă gândesc că poate m-am implicat prea mult emoțional. Am simțit frica protagonistului, mi-am atribuit conflictul lui interior și mi-am pus întrebările pe care nu aș fi avut voie să mi le pun dacă aș fi fost și eu un personaj. Mica piromană din mine s-a bucurat de pasajele în care se descrie focul și ce frumos purifică ereziile de cărți. M-am atașat de personajele condamnate pentru posesie de cărți ilegale, că mi s-au părut judecate nedrept; mie, un om care are voie să facă relativ ce vrea cu viața lui. Cândva pe aici am avut un moment de apreciere a vieții și m-am uitat în gol ceva timp, gândindu-mă la vreun infinit de lucruri pe care le puteam face. Apoi, probabil, am tras un pui de somn. Asta mi-a plăcut la carte: mi-a arătat niște idei aranjate frumușel, care m-au copleșit și m-au făcut să-mi pun la îndoială niște realități. Și ca să nu rămân cu un gust amar, sfârșitul e unul optimist, îți dă voie să crezi că literatura are totuși un viitor și că mai există speranță pentru lume.
Ei, acum vin întrebările pe care orice carte cu un mesaj pertinent te face să ți le pui. Care sunt limitele pe trebuie să le aibă regulile? Contează de unde îți iei informația? Contează sub ce formă consumi arta?
