Mă deranjează teribil cele șaptesprezece minute până la fix. Aceste „șaptesprezece minute până la” sunt, dacă mă întrebați pe mine, de un românism vociferant. „Gândește-te puțin”, îmi zic în glumă. Într-o semiotică de tarabă, britanicii sunt mai aproape de „februarie” și „guturai” decât de „saltimbanc” și „libido”. Merele românești strepezesc dinții. Decojește-le, taie-le, pritocește-le, molfăie, aruncă, clătește, pa! Merele „americănești”, merele clișeizate nu se mănâncă așa. De fapt, ele nu se mănâncă, să ne-nțelegem. Se fac fresh. Înnobilează o farfurie cu semințe de cânepă decorticate și contrastează, prin verdele lor aprins, cu o carte motivațională de un alb „ce dinți strălucitori ai, domnule castor”. La fiecare cinci pagini (nu, nu puteau fi șase, voi chiar nu citirăți-citarăți niciun cercetător britanic?), cartea e ilustrată. Fiecare ilustrație încearcă să „arunce o privire non-intruzivă și imaginativ-documentată în cele mai intime substraturi ale cuvântului”. Evident, nu? Revin la cadranul „fără șaptesprezece”. Târziu cât să-ntârzii, devreme cât să poți da vina pe trafic. Dacă se sună la fără zece, te cam sare la ascultare. Nu mai are timp. Și, oricum, data viitoare „treceți la altceva”. Altceva, mereu altceva, altcineva, alteritatea. Îți zic eu, nu te mai ascultă nicicând. Fără șaptesprezece – păstrăm paradigma tarabei, deci nu vă încrâncenați – are și o muzicalitate colțuroasă (ca impostura și obrazul bătătorit), dar și o dezinvoltură mlădioasă (precum conversațiile „inter-mese” dintr-un bar bucureștean oarecare, precum fetișismul cuvântului „foarte” pe bucățile de carton ale piețarilor, care-și etalează „merele f.f.f.f. dulci”). Fără șaptesprezece e un triș românesc: nu simți să te-ntorci acasă, dar nici de zăbovit nu-i cu putință. Și ce faci? Suni un prieten! Din ăla care s-a demonetizat, ți-e mai mult cunoștință acum. „Am sunat așa, să-ți aud vocea.” Fumezi o țigară în fața blocului. De la etajul patru te fixează veșnica vecină cu vârstă incertă. În brațele ei s-a covrigit Alin, la-fel-de-veșnicul companion patruped, botezat neaoș. Nimic mai cert decât senzația de incertitudine. Senzația că, indiferent de câte ori se face chetă pentru „REPARAȚII LIFT”, liftul tot defect va rămâne. O vei lua pe scări și astăzi. Și astăzi stai în stație, și astăzi ți se pare (prea!) mojic taximetristul. „Nu e soare, dar e bine” mă duce cu gândul la „viața era frumoasă/ și cîinele bolnav”. Coșbuc meets Iuga, intertextul, improvizația, ochelarii lipiți cu bandă adezivă („mi-e urât să-i arunc”), degetul care intră cu nesaț în crema de gălbenele și apoi, hop-țop, netezește dintr-o mișcare vârful hârșâit al botinelor de primăvară. Aproximația, agrafa, „merge și-așa”-ul, bombonica de pe fundul sacoșei, nota șapte, băbeasca gargară cu sare. „Se poate lua? Da, vă rog. Vă mai aduc ceva? Nu, mulțumesc.” Puțin perversă, conștiința îngrașă gândul neverbalizat: „…și vreau să rămân aici pururea, să am dinaintea goală, să nu fiu nici, nici, să nu-ți cer nota, să mă simt umil și arogant deopotrivă”. În fond, ce-mi face cu ochiul? Ar fi plăcinta cu mere, desigur. Ar fi o vorbă mai bună, o iubire apăsată, o ură fățișă, o lume mai clară. Însă nimic din toate astea nu există momentan. Dar nu-i chiar târziu, așa-i? E de-abia fără șaptesprezece.
