După premiera (și premierea) primului lungmetraj regizat de Sébastien Laudenbach la ediția din 2016 a Anim’estului, Fata fără mâini are o a doua proiecție în București în cadrul Festivalului de Film European.
O poveste mai puțin cunoscută a fraților Grimm este trecută prin filtrul animației minimaliste a regizorului, o animație care combină mai multe tehnici de desen și pictură, schițându-se un contur care este colorat în și uneori pe lângă margini, parcă împotriva cultului cărții de colorat pentru copii. Culorile puternice, urmele de tușe care obișnuiau să aibă caracter reflexiv în pictură și transparența pe care schițele personajelor o au uneori (astfel lăsându-se colorate de fundal) conferă filmului o estetică minimalistă tip arthouse experimental. Desigur, bugetul scăzut cu care acest film a fost realizat a ajutat și el în această direcție, însă nu a oprit acest film basm să impresioneze.
Povestea tip basm neconvențional a filmului prezintă o familie de morari adusă în pragul sărăciei de o secetă. Cum sărăcia include și disperarea, bărbatul acceptă un pact cu diavolul, cedând astfel un pom în schimbul unui râu de aur. Problema apare în momentul în care bărbatul află că în momentul târguirii în pom se afla singura lui fată, care îi revine și ea diavolului. Când diavolul se întoarce peste ani întregi pentru a intra în posesia fetei (un mod la fel de inocent de a o spune precum este și prezentat în film), acesta descoperă că nu o poate avea din cauza purității ei, ingenios ilustrată prin îmbăierea frecventă. Când este amenințat cu pierderea râului de aur, tatăl cedează și începe o serie de abuzuri asupra fetei, de la sinistrarea ei în copac pentru a nu se mai putea spăla pâna la, în urma apogeului ieșirii violente a bărbatului, tăierea mâinilor fiicei lui.
Fugită de lângă familia ei, fata urmează să cunoască un prinț care îi oferă niște mâini de aur, va deveni mamă, va primi ajutor de la forțele naturale și va purta o continuă luptă cu forțele răului. Structurat pe trei capitole, filmul prezintă un drum inițiatic, însă nu este clar în ce o înițiază pe protagonistă, ea renunțând la clișeica viață de prințesă la palat când îi este reoferită de către soțul său.
Prezentat drept un film pentru copiii dar văzut în special de împătimiții arthouse-ului, Fata fără mâini înclină mai mult spre un viitor bazat pe a doua categorie de public, deși se poate simți dorința regizorului de prezenta povestea cât mai soft, cât mai accesibil pentru publicul foarte tânăr, de la reducera brutalității scenei cu tăierea mâinilor la ocolirea explicitului în dorințele sexuale ale diavolulului.
Evident, urmând cursul unui basm clasic, finalul este fericit. Însă ce aduce un bonus filmului este tenta lui feministă, nu doar prin alegerea unui personaj feminin, dar și prin parcursul de self-made hero pe care aceasta îl urmează și prin desprinderea totală de clișeu feminin de basm. Nu aș merge atât de departe încât să consider Fata fără mâini parte a subgenului cinema feminist, însă diversificarea eroului de basm mă face să îl consider parte a cinema-ului cu dorințe progresiste.
Subiectul și abordarea promit multe, iar filmul impresionează. Tenta moralizatoare care vine la pachet cu inspirația din frații Grimm este evidentă, însă nu stridentă, miza pentru care protagonista luptă fiind fericirea lipsită de bunuri materiale. Desprins din cărți de basm și parcă din cărți de colorat, Fata fără mâini este servit cu un vizual experimental și un sonor de calitate care îl susține, servind publicului o poveste prea puțin cunoscută a unor autori cult, scrisă pentru copiii și ecranizată pentru cinefili (sau vice-versa).
