Am ajuns la FdP mai mult din întâmplare, dintr-o decizie luată cu o săptămână înainte pe care mă bucur că am luat-o; pentru că Filmul de Piatra (sau Filmul de piatră, cum ne plăcea să-i spunem) a fost cel mai bun festival la care am fost anul acesta. Și asta (probabil) pentru că Filmul de Piatra este unul dintre puținele festuri care le are pe toate: filme bune, activități organizate de voluntari, philosophical babble-ul de la Q&A-uri, petreceri și concerte cool, cea mai drăguță cazare pe care am avut-o la un festival vreodată, un oraș frumos și voluntari minunați.
Filmul de Piatra este singurul festival de film autohton dedicat în întregime scurtmetrajelor produse în România și în Republica Moldova. Scopul festivalului este de a promova tinerele talente din domeniul cinematografiei (absolvenți ai facultăților de profil, artiști independenți, case de producție mici). Directorul festivalului este regizorul Andrei Dăscălescu. (Constantin și Elena // Planeta Petrila)
Ce e mișto este că festivalul este organizat fără finanțări publice, în totalitate de voluntari, care au ales și deviza definitorie a Fdp, și anume „Volunteer Power”. Și, tocmai din acest motiv, Andrei Dăscălescu spune că Filmul de Piatră nu este un „festival al superlativelor”, ci un „festival mic și prietenos”.
Filmele
*Juriul acestei ediții (a X-a) a fost format din Andi Vasluianu, Alexandru Andrieș, Gianina Cărbunariu și Andrei Tănase. Au ales, din 35 de filme incluse în competiție, cinci scurtmetraje câștigătoare și cinci mențiuni, date pe categorii (ficțiune, animație, documentar, experimental și videoclip).
*Ce a mai fost mișto: ceremonia de închidere nu a fost una formală, ci un fel de treasure hunt; numele câștigătorilor au fost scrise pe hârtii, închise în sticle și aruncate în lac. (Și recuperate.)
Personal favourites:
În Și planetele filozofează (Ștefan Iordache, Patricia Suciu, Sara Pongrac), petrecem o după-amiază de vară cu Saturn și Venus, prieteni de când lumea. Scurtmetrajul a fost făcut în cadrul atelierului de film Let’s Go Digital! de la TIFF și a câștigat premiul publicului la gala LGD. Ștefan Iordache, unul dintre regizori, ne-a furat deja inimile la ediția trecută a festivalului Super, cu scurtmetrajul Se poate viziona în Mod Portret.
Ana se întoarce (Ruxandra Ghițescu), un scurtmetraj care a fost proiectat în secțiunea Midnight Shorts (o serie de scurtmetraje erotice), este important pentru că prezintă un cuplu gay, format din Ana și Ines. Ana se întoarce din Germania alături de iubita sa, care este o tipă open-minded și stereotipul libertinismului. Laura, cea mai bună prietenă a Anei din liceu, devine geloasă pe relația celor două, se simte lăsată pe dinafară și, deși se află într-o relație stabilă, flirtează cu Ana și o sărută, întrebând-o dacă este frumoasă. Și este important pentru că scenariul ăsta (relațiile homosexuale care nu sunt neapărat luate în serios, prieteni care vor doar să experimenteze etc) este unul extrem de real și harmful pentru comunitatea LGBTQ.
Planeta Petrila (Andrei Dăscălescu) este un documentar minunat; nu știu ce aș putea spune mai mult.
În Petrila, un oraș minier din Transilvania, un fost minier devenit artist și activist (THE Ion Barbu) se folosește de artă și absurd pentru a opri autoritățile locale să demoleze clădirile istorice ale celei mai vechi mine din țară. Scopul său nu este doar să salveze istoria și identitatea orașului natal, ci și să găsească noi metode pentru a împiedica destrămarea comunității locale.
A fost ultima proiecție din cadrul festivalului, iar la Q&A au venit și Ion Barbu și Cătălin Cenușă, unul dintre ultimii mineri ai orașului (și, bineînțeles, și Andrei Dăscălescu). Cătălin Cenușă ne-a vorbit, emoționat, despre bunătatea lui Dăscălescu, frumusețea culturii și importanța educației. M-a înduioșat.
Pierduți în timp (Lucia Lupu) documentează dispariția tezaurului cinematografiei autohtone. Cercetează situația unor instituții din Republica Moldova, care conservă zeci de role de film ce ilustrează trecutul cinematic al țării, formând, astfel, și o mare parte din patrimoniul său. Statul nu asigură condiții necesare pentru a păstra filmele respective, iar pelicula de film se află în pericol. Pelicula se destramă și, odată cu ea, și trecutul.
Când afară ninge (Conrad Mihail Mericoffer) a câștigat premiul celui mai bun film din categoria de ficțiune a festivalului. Este o comedie despre eforturile unui cuplu căsătorit de a pune în funcțiune liftul blocului în care locuiesc. Vor să-l pornească pentru că soția este însărcinată și ei stau la etajul cinci. Se înfruntă cu vecinii lor, care susțin că liftul este mult prea zgomotos și deranjant. Într-un final, soția ajunge să nască în lift. Cred că a fost unul dintre cele mai bine executate filme din festival; mi-a plăcut mult.
Circul Foamei (Eugen Dediu) este un documentar despre mall-urile din București, care sunt prezentate ca fiind orașe în miniatură și simboluri ale consumerismului și capitalismului. „Circul foamei” este o sintagmă care a fost folosită pentru a numi „complexe agroalimentare” construite în timpul comunismului, care au devenit, ulterior, mall-uri. Numele provine din arhitectura complexelor (cupolele se aseamănă structurii circurilor) și din ironia existenței unor centre de distribuție masivă de alimente în comunism.
Adnexa Oculi (Ana Camelia Cojan) a primit premiul pentru cea mai bună animație și a fost un film extrem de frumos; într-o lume a vulpilor, Jal și Marcia sunt două vulpi adolescente îndrăgostite. Discutând, se întreabă de ce locuitorii orașului lor se ascund în peșteri și de ce vulpile au ochii sticloși și falși. Vizual, este minunat, iar modul în care Jal narează, într-o voce liniștită, povestea, este enigmatic.
În Omul de pe lună (Mihnea Aliciu), N., un bătrân, face colaje din tăieturi din ziare și ține în fiecare zi o emisiune la radioul pirat pe care îl instalase în garsoniera lui. La miezul nopții, dă cu aspiratorul prin casă. Într-o zi, primește, pentru prima dată, un telefon de la un spectator, cu care începe să discute despre viață. E un film foarte mișto; cred că poate fi despre un om extrem de singur.
*easter egg: La Q&A, Mihnea Aliciu a spus că, în film, N. dă cu aspiratorul prin casă la miezul nopții pentru că, atunci când era mic, pe Mihnea îl liniștea să o audă pe mama lui dând cu aspiratorul duminica, prin casă. Sunetul aspiratorului a fost înlocuit, cu timpul, de cel al pheonului.
Ionaș visează că plouă (Dragoș Hanciu) este un documentar despre un bătrân care își păzește lanul de porumb de mistreți. Își visează, în unele nopți, tatăl, și crede că, de fiecare dată când visează oameni morți, plouă. („Nu chiar imediat, dar peste 2-3 zile.” ) Cu ploaia vin și mistreții, iar Ionaș adoarme într-un tractor, în mijlocul lanului de porumb, veghind. E un film care pare lung. Pare că alunecă din realitate în irealitate, printr-o liniște adâncă.
Petreceri
La Filmul de Piatra, am fost la primul meu Silent Party; ceea ce este ironic, pentru că am am lucrat într-un ONG care organiza vreo trei Silent Party-uri pe an. Mereu mi s-a spus că Silent Party-urile erau awkward; ori nu se dansa, ori dansai diferit față de prietenii tăi, iar orice zgomot ce nu venea din căști se auzea mult prea tare; nu eram entuziasmată.
Dar party-urile astea două m-au surprins, pentru că au fost super mișto (iar party-urile oficiale de la fest-uri nu sunt, de cele mai multe ori, bune!). S-a pus muzică bună pe trei canale (a fost DJ și Oana Maria de la Poetrip, iar canalul 3 primea dedicații, așa că a fost cel mai bun). Vibe-ul era foarte cool, iar toată lumea dansa – și ce îmi place cel mai mult la party-urile de genul este că mulți îndrăznesc să danseze și de unii singuri, iar așa se destramă, ușor-ușor, grupulețele.
La Silent Party am aflat și sfârșitul dezolant al galei Bravo, ai stil și am dansat pe Regina Tristeții. A fost…mângâietor.
Activități și #VOLUNTEERPOWER
La Curtea Domnească, voluntarii festivalului au pregătit, în fiecare zi, standuri cu prăjituri făcute de ei, unde strângeau și donații; un colț de lectură, unde puteai să vii să citești sau să asculți povești la vinyl-uri; un stand de lucrușoare handmade și un loc micuț cu jocuri pentru copii. Majoritatea voluntarilor erau adolescenți și cântau mereu (chitară, voce, băteau cu mâinile pe bordură); așa se crea o atmosferă foarte caldă, care te făcea să zâmbești.
Orașul
Piatra Neamț e un oraș de munte; mic și frumos. Oamenii din Piatra au fost surprinzător de deschiși, ceea ce e neobișnuit pentru un oraș relativ mic în care se organizează un festival măricel. De exemplu, în Alexandria (Ideo Ideis) sau în Bacău (I.D. Fest), se simte o tensiune între oamenii-orașului și oamenii-festivalului; există o șușoteală generală, priviri urâte, fluierături. În Piatra nu a fost așa; oamenii au fost săritori, ne-au condus pe străduțe, ne-au dus la cea mai bună shaormerie din oraș și ne-au arătat cel mai ieftin non-stop, iar, de trei ori, o voluntară ne-a cules întâmplător de pe străzi și ne-a dus cu mașina la proiecții.
Concertele
La Filmul de Piatra, au fost mereu concerte bune (din ceilalți ani: Ada Milea, Robin & the Backstabbers, We Singing Colors și The Amsterdams.) Anul acesta au cântat, în ultima zi, The Twisters (foarte hazy și dreamy), Alexandru Andrieș cu Maria Ioana Mîntulescu și Sorin Romanescu (un recital extraordinar, ca întotdeauna), The Kryptonite Sparks (who doesn’t love a good rock persona?) și Baba Dochia (pe care i-am descoperit acolo, la Piatra, și nu numai că au fost super, dar au devenit și noul meu musical crush), pe muzica cărora am dansat până la răsărit.
Concertele au avut loc la La Caiace, pe malul unui lac, unde puteai să te dai în canoe sau cu hidrobicicleta (noi am întârziat prea mult și le-am ratat pe amândouă), să intri în apă, să stai desculț pe iarbă, la soare, să îți întinzi o pătură și să citești sau să dansezi lângă scenă. Very hippie; loved.
Cazare
Invitații au fost cazați în căbănuțele de la ștrandul orașului; erau micuțe și înconjurate de verdeață și îmi aminteau de excursiile cu clasa din generală, când dormeam în căsuțe mici din lemn. Mi-ar plăcea să mă întorc la căbănuțele de la ștrand doar să îmi petrec, singură, un weekend acolo. Cred că ar fi și un loc bun pentru un houseparty (sau o petrecere de revelion!)
Oricum, chiar dacă nu o să mă întorc la căbănuțele de la ștrand prea curând, știu cu siguranță că o să mă întorc la Filmul de Piatra și anul viitor.
Fotografii de Matei Dumitru.
