Radu Țuculescu a lansat volumul Femeia de Marțipan la începutul anului 2021, dar a fost tipărită la finele anului 2020, în plină pandemie, când românii (mai ales cei obișnuiți să-și petreacă concediile în țări străine) s-au săturat de stat în casă. Țuculescu le-a oferit celor însetați de lectură și de călătorii o evadare prin acest nou volum.
Ajuns la o vârstă venerabilă (deși nu o arată!) și cu foarte multe volume la activ, Radu Țuculescu nu încetează să surprindă. Fiecare nou roman este diferit de cel anterior, diferit de oricare altele, iar cu Femeia de Marțipan a reușit să surprindă încă o dată. Ineditul situațiilor, metaforele, descrierile, toate ne poartă prin aventurile lui Martin Breda și a Maraiei, ne fac cunoștință cu personaje inedite, „pestrițe” și ne poartă prin jurul lumii, iar descrierile ne fac să ne imaginăm cu ușurință că suntem pe străzile din Praga sau că bem vin pe malul Rinului.
„Martin Breda a absolvit liceul. E hotărît să devină detectiv-criminalist. Înainte de-a urma studiile superioare, lucrează în diverse locuri ca muncitor necalificat, dornic să cunoască diferite medii și tipologii umane. O întîlnește pe Maraia, o tînără învăluită într-un abur enigmatic, pasionată de chimie și de… alchimie. Iubirea lor se va împlini într-o călătorie plină de întîmplări și întîlniri uimitoare prin orașe celebre: Viena, Praga, Amsterdam apoi cu vaporul pe Rin de-a lungul malurilor cu crame, castele, și legende, pînă la Basel. La Universitatea de aici, Maraia studiază structura lacrimilor și tratatele lui Paracelsus. Martin Breda pornește în căutarea unui straniu criminal în serie, pe care criminaliștii elvețieni n-au reușit să-l descopere. Oare va reuși el? Suspans, umor și mister, aventuri și scene erotice de fină senzualitate” – este sinopsisul romanului.
„E o meserie dată naibii, părerea mea. Dacă vrei să o faci la un nivel înalt, profesionist, trebuie să trăiești cu ochii larg deschiși, în mijlocul oamenilor din toate afurisitele de medii, să pătrunzi în vârtejurile vieții, să iscodești, să-ți ascuți simțurile și mintea pentru a trage concluzii surprinzătoare din cele mai banale, anoste evenimente” (Martin Breda).
Martin Breda este mereu curios, mereu pune întrebări și niciodată nu crede în totalitate ceea ce i se spune.
Prin acest volum, Radu Țuculescu arată încă o dată cât de bine este ancorat în realitatea contemporană – scrie cu lejeritate despre consum de droguri sau despre artă și manifestările ei excentrice, motiv pentru care personajele sale pun la cale o paradă de modă într-o… toaletă publică!
Desigur, așa cum ne-a obișnuit, în ciuda realității tăioase pe care ne-o prezintă, Țuculescu adaugă întotdeauna în scrierile sale și magia din viețile noastre, care de multe ori ia forma unor elemente fantastice. Încă de la începutul romanului, o ceață misterioasă își face apariția în oraș, ceață pe care apoi o întâlnește de mai multe ori în drumul său. Da, drumul lui Martin Breda este unul lung, de la simplu vânzător de bilete la detectiv care ajunge să rezolve crime peste hotare, ceea ce înseamnă că Femeia de marțipan este cu desăvârșire un bildungsroman, un roman ludic, cu întâmplări înconjurate de mister, crime, personaje inspirate din oamenii pe care autorul i-a întâlnit sau ar fi vrut să îi întâlnească în această viață.
Personajele sunt pitorești și se regăsesc numeroase tipologii umane: bătrâna care vinde flori, Puiu Pașca – omul colțurilor care nu a lucrat niciodată, Jurnalistul Vio Dedu. Toate personaje pe care Martin Breda le întâlnește și reîntâlnește pe parcursul vieții sale și care îl ajută la formarea sa. Poate de aceea, nu întâmplător, cele pe care le-a cunoscut la început, revin spre finalul călătoriei pentru a-l ajuta să elucideze cel mai mare caz din cariera sa.
Radu Țuculescu știe să ilustreze elemente ale realității într-un mod haios, reușind în același timp să sublinieze seriozitatea lucrurilor. În acest sens două exemple sunt necesare: revolta oamenilor care nu pot intra la spectacolul de modă din toaleta publică (reieșind astfel tipologia românului veșnic nemulțumit, care mereu se consideră asuprit): „Adică noi nu avem dreptul? Doar privilegiații?” și dragostea dintre Bob și Veronica – o mașină de cusut. Bob este un obiectofil și, cu toate că este un personaj secundar, prin el Țuculescu reușește să arate o problemă cu care se confruntă multe persoane și cât de greu este ca aceștia să găsească un partener care să îi accepte preferințele.
Nu este de neglijat nici relația dintre Martin Breda și Maraia – la început ca o joacă, cei doi creează o legătură emoțională și intelectuală, doar pentru a se întâlni șapte ani mai târziu, în momentul decisiv al carierei tânărului detectiv. Odată ce el a ajuns la maturitate, se poate maturiza și relația dintre cei doi. Astfel putem să trasăm o paralelă între drumul parcurs de Martin Breda pentru a evolua în carieră și relația celor doi.
Radu Țuculescu știe să creeze preludiu, să îl facă pe cititor să anticipeze povestea la nivel de subconștient. Cu ce mai reușește autorul să surprindă este ineditul situațiilor. Maraia, deși pare inițial un personaj șters, învăluit cumva într-un mister forțat, revine în partea a doua a romanului într-o ipostază mult mai interesantă: ea studiază structura lacrimilor.
„Lacrimile au o structură unică, în funcție și de factorul declanșator. Amprenta lacrimii fiecărui om este unică și personalizată”.
Totuși, fără urmă de îndoială, cel mai important atú al lui Țuculescu este dat de descrierile pe care le presară pe tot parcursul romanului:
„Viena ca un uriaș șnițel auriu”.
„Ea îmi șoptea două cuvinte, ancestral, te iubesc, care rezonau pentru mine ca o binefăcătoare alinare, ca o licoare alchemică, înduioșătoare”.
„Trupurile ne luceau a stropi de apă și cioburi de stele”.
Radu Țuculescu este unul din cei mai prestigioși romancieri ai generației ’80. A fost distins de-a lungul carierei sale cu numeroase premii la nivel național, iar începând cu 2007 a cunoscut un real succes și în afara granițelor. Cărțile sale au fost traduse, până în prezent, în Austria, Franța, Italia, Ungaria, Cehia, Serbia, Israel etc.
