Eu sunt Ferni și desenez dinainte să știu să scriu. Am 27 de ani și acum, când mă uit în spate la cât de liber și lejer desenam atunci când eram copil, am început să simt nevoia să retrăiesc aceste experiențe.
Nu cred că există un moment clar în care a început totul. Măzgălelile de pe pereți sau manualele de la școală nu cred că se pun. Dar dacă aș sta să mă gândesc la ceva care m-a făcut să-mi dau seama că, da, îmi place să fac asta, a fost momentul în care am desenat pe paginile carnetului meu de note fiindcă erau singurele foi libere la îndemână.
Am văzut mereu totul ca pe un proces foarte firesc. Nu mi se părea că fac ceva special. Eram un fel de Forrest Gump care nu se mai oprea din alergat. Părinții mei au văzut că tot desenez și s-au gândit că poate ar trebui să dau la liceul de arte, ceea ce am și făcut. Aveam cumva încredere în abilitățile mele și chiar alunecasem într-un fel aroganță crezând că o să intru ușor, dar am avut surpriza să văd că am intrat printre ultimii. Atât la liceul de arte, cât și la facultate (UNARTE București) am învățat, am descoperit și redescoperit foarte multe lucruri.
Cred că cel mai important este ceea ce faci tu cu tine, cât de mult îți oferi și ce lași să iasă dinăuntrul tău atunci când desenezi. Mie îmi place să fac serii de lucrări, unde pornesc de la un subiect și încerc să îl fragmentez și să îl disec cât de mult posibil. Cea mai lungă serie de desene pe care o am (și încă este în desfășurare) a pornit prin vara lui 2018, când mă uitam la niște fotografii vechi și la filmări cu tatăl meu și cei dragi și am simțit un dor foarte puternic. M-am folosit de acele emoții și am început să desenez fără să am așteptări sau un plan concret, iar surpriza pe care am avut-o a fost să văd că erau cele mai sincere lucrări pe care le făcusem în ultimii ani (mulți ani). Atunci când faci ceva ce contează și sunt multe emoții acolo, nu prea poți să joci teatru.
Vara aia m-a făcut să descopăr două lucruri. Că-mi place să desenez oameni și povești. Nimic nu pornește din nimic. Fiecare ilustrație pe care o fac pornește din amintiri sau din lucruri pe care le-am trăit sau observat. Omul în sine mă inspiră. În totalitatea lui. Lucrul ăsta l-am observat cel mai bine când am văzut cum cineva drag își dă ultima suflare, iar primul meu gând a fost să desenez asta. Cred că în orice putem să găsim inspirație, inclusiv în durere. Partea neplăcută a oglinzii a fost mereu plină de surprize. Procesul de lucru este unul foarte simplu. Nu am o rutină bine definită după care lucrez. Îmi place foarte mult să desenez noaptea pentru că mă simt mult mai confortabil și intim, îmi pun câte un playlist de 10 ore cu muzică (nu dăm nume) and I go with the flow. Fie că e o schiță care durează o jumătate de oră, un gând pus pe hârtie sau poate chiar ceva ce o să dureze toată luna, pe mine mă interesează ca procesul de lucru și tehnica să nu o ia înaintea emoțiilor sau a trăirilor. Tehnica, limbajul vizual, sunt doar niște lucruri care-mi oferă claritate în a transmite un mesaj. Dar modul meu de lucru nu se duce deloc într-o zonă demonstrativă, prin care aș încerca să arăt cât de bine lucrez.
În prezent lucrez la seria de desene despre amintiri, pe care în 5 ani am încercat să o închei de 3 ori, fără succes. Această temă are un curs propriu, se duce din când în când în diferite direcții, în diferite rezolvări vizuale, și o să vină o vreme când se va încheia singură, de la sine. Eu doar desenez și mă bucură foarte mult să ofer și celorlalți emoții trăite de mine pentru a se regăsi (sau nu) în ceea ce fac. Cred că arta rămâne un mod extraordinar de comunicare, prin care avem ocazia să oferim celorlalți ceva din preaplinul nostru.
Ilustrații, foto: Fernando Diaconu (@ferniillustrations)
