Preluând și adaptând modelul Aceasta nu este o pipă (în original Ceci n’est pas une pipe – Rene Magritte în La trahison des images), spun de acum – Aceasta nu este o cronică.
Contextul: Festivalul Național de Comedie de la Galați, ediția cu numărul 34.
Subtextul: Particip pentru a doua oară la festival. Dacă anul trecut descopeream pentru prima dată orașul Galați și al său Teatru Dramatic „Fani Tardini” în calitate de jurnalist cultural invitat la festival, ediția de anul acesta a venit cu o provocare în plus. Datorită demersului echipei teatrului de a cunoaște și de a alimenta interesul publicul tânăr pentru sfera artelor performative, am primit invitația de a deveni unul dintre curatorii Secțiunii alternative (Off) a Festivalului Național de Comedie. Principiul e simplu: ca exponenți ai generației tinere, suntem (cel puțin în teorie) cei care cunosc cel mai bine interesele, dilemele și preferințele tinerilor. Așa că putem alcătui o selecție de comedii care să vorbească pe limba noastră. Asta mi-am propus să fac împreună cu Oana Balaci, colega mea în acest experiment curajos. Rămâne de văzut dacă am reușit. Cert este că încrederea pe care am primit-o ne-a entuziasmat și ne-a responsabilizat deopotrivă.
Menționez toate aceste detalii pentru că înainte ca primele schițe ale unei posibile selecții să apară, au apărut întrebările. Multe întrebări. Despre relevanța și necesitatea comediei pentru public (în general) și pentru tineri (în particular), despre sensurile sintagmelor comedie clasică și comedie alternativă, despre complementaritatea și/sau antagonismul pe care această taxonomie le poate naște. Aveam multe întrebări și nu la fel de multe răspunsuri. Și fiecare răspuns părea să genereze noi întrebări, ca un balaur căruia atunci când îi tai capul, îi cresc altele trei în loc. Așa mi-am dat seama că despre comedie nu am certitudini, am doar întrebări. Cel puțin așa simt acum, la douăzeci și unu de ani, când trec în anul III la Teatrologie.
Mi-a luat ceva timp să învăț să-l recunosc și să-l îmbrățișez pe nu știu. Să nu-mi fie rușine că nu simt nevoia să formulez verdicte capitale despre ceea ce trăiesc la teatru. Așa că, după o introducere (sper eu) justificativă, repet: Aceasta nu este o cronică.
Aceasta nu ar putea fi și nu pretinde că este o cronică despre spectacolul California Suite (r. Andrei Huțuleac, Teatrul Metropolis București), prezent în Secțiunea competițională (On) a Festivalului Național de Comedie. Mai degrabă, aș spune că este o listă de note subiective, mai mult sau mai puțin abstracte, pe marginea propunerii echipei spectacolului. Ordinea lor este dictată exclusiv de fluxul conștiinței și, deci, parțial aleatorie. Spațiile goale se pot completa cu notele subiective ale cititorilor. Sau nu.
- A debuta ca regizor de teatru cu o comedie, în România anului 2021 (printre închideri și deschideri succesive ale instituțiilor de spectacol) poate fi considerat un act de curaj?
(Aș insera aici, fără dorința de a influența posibilele răspunsuri la întrebarea anterioară, motivația regizorului – „California Suite e primul spectacol de teatru pe care îl regizez. Și deși în mod uzual aș fi avut o mulțime de lucruri de spus pe această temă, adevărul este că de această dată există ceva mai important în interiorul acestui demers decât faptul că e un debut regizoral. Anume: dorința de a rămâne împreună, fie și temporar, a unor actori care, din motive obiective (printre care și pandemia) nu mai urcaseră pe scenă de aproximativ un an de zile. Cu toții am pornit la drum dorindu-ne să facem un spectacol al nostru, prin care să ne redobândim demnitatea și bucuria jocului.”; sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/california-suite-primul-spectacol-regizat-de-andrei-hutuleac-in-premiera-la-unteatru/)
- Are publicul post-pandemic nevoie de comedie? Dacă da, de ce fel de comedii?
- Dar o echipă de creație forțată să stea pe tușă din cauza pandemiei? Ce fel de comedii ar trebui să abordeze?
- Teatrul ar trebui să devină un loc de refugiu/de deconectare de la realitatea imediată, măcar pentru un timp după încheierea unor evenimente percepute la nivel colectiv ca fiind traumatice (ca pandemia, războiul etc.)?
- Este greșit să pretindem tuturor comediilor profunzimi revelatoare?
- Pot compensa, în schimb, energia și bucuria de a fi pe scenă ale actorilor (două elemente pe care le-am simțit în jocul celor patru actori din spectacol – Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Dan Rădulescu și Sorin Miron)?
- Cât de permeabil se dovedește a fi publicul la voia bună a actorilor?
- Nefericirea în cuplu (cu variațiuni pe temă) este un subiect preferat de autorii genului comic. Așa cum deducem din titlu, acțiunea din California Suite de Neil Simon se petrece peste ocean, într-o cameră de hotel care reunește cupluri din Londra, Philadelphia, Chicago și New York. Piesa dramaturgului american a fost scrisă la finalul anilor ’70. Influențează această distanță în timp și în spațiu receptarea unui spectator care vede o montare relativ fidelă textului în anul 2023, în România? În mod pozitiv sau negativ?
- Este umorul ceva generațional sau universal?
- Ar trebui ca o comedie să încerce să satisfacă gusturile tuturor spectatorilor? Încercarea de a mulțumi pe toată lumea diluează sau potențează demersul artistic al unei echipe?
- All the lonely people, where do they all belong?
To be continued.
Credit foto: Teatrul Dramatic „Fani Tardini”
