Dintre toate definițiile care au încercat să acopere ceva atât de vag precum moda, preferata mea este a lui David Bowie, chiar dacă el probabil nu știa că cineva ca mine îi va „moiseiza” versurile.
There’s a brand new talk
But it’s not very clear …
It’s big and it’s bland
Full of tension and fear
They do it over there but we don’t do it here
spunea el în perioada lui optezictă berlineză. Iar una dintre persoanele care au adus moda la un nivel greu de definit a fost Yves Saint Laurent, unul dintre cei mai mari designeri ai secolului trecut, ale cărui inițiale au devenit Coca Cola-ul lumii fashion: după ce te îmbrăcai în hainele tale YSL, te parfumai cu YSL iar apoi fumai o țigaretă YSL.
O problemă despre produsele unui designer atât de cunoscut cum a fost Yves Saint Laurent este lipsa de informație sau de interes din partea persoanelor care nu își permit să îi poarte inițialele pe haine. Iar acest gol este adesea umplut de media, literatură și cinema, care găsesc metode de a aduce persoanele de pe podium mai aproape de public. Conceptul de biopic despre figuri iconice pentru lumea modei este adesea abordat, iar personalități precum Coco Chanel (Coco Before Chanel, Coco Chanel & Igor Stravinsky), Karl Lagerfeld (Lagerfeld Confidential) sau Isaac Mizrahi (Unzipped) au devenit astfel subiecte filmice.
Despre Yves Saint Laurent există patru filme, trei dintre ele fiind post-mortem. În 2002 apare documentarul Yves Saint Laurent – Le Temps Retrouvé în regia lui David Teboul, format din interviuri cu oamenii apropiați ai designerului, printre care mama lui, emblematicele modele și muze Loulou de la Falaise și Betty Catroux, Pierre Bergé, principala sursă de informații, el fiind fostul concubin și manager al lui Laurent, și Yves Saint Laurent însuși. Alături de următorul documentar, L’amour fou, regizat de Pierre Thoretton, filmul reprezintă o sursă de informare foarte utilă pentru analizarea controversatelor două filme de ficțiune lansate în 2014. Le Temps Retrouvé îl prezintă pe YSL în postura nobilă în care vorbește despre conceptul ready-to-wear, despre importanța accesibilității hainelor de designeri și ridicularizează burghezia, afirmând că gustul tipic al acestei clase sociale e previzibil și neimpresionant. De asemenea, documentarul conține imagini de arhivă care vin să susțină declarațiile intervievaților, fapt care contribuie la estetizarea și ieșirea din monotonia pe care un documentar tip interviu o presupune.
L’amour fou (2010) este al doilea documentar despre YSL, sau mai exact despre Pierre Bergé și relația lor. Filmul începe cu un discurs ținut de designer, dar trece repede la adevăratul lui subiect: Pierre Bergé. Întregul documentar este practic un interviu cu fostul iubit și manager al lui Laurent (fiind inserate și câteva interviuri cu Loulou de la Falaise și Betty Catroux), care la momentul acela urma să vândă o parte din colecția de obiecte de artă pe care el și iubitul său le-au achiziționat de-a lungul anilor. Este prezentată încă de la început pasiunea lui YSL pentru scriitorul Marcel Proust, legăturile designerului cu arta, de la colecționarea unor lucrări realizate de artiști consacrați, schimbul de admirație pe care îl întreținea cu Andy Warhol (care i-a oferit designerului o serie de portrete) și faimosul print Mondrian de pe rochiile făcute de Laurent. Imaginile de arhivă sunt mai abundente și mai bine inserate în firul narativ al filmului decât în Yves Saint Laurent – Le Temps Retrouvé. Relația celor doi este bine conturată de către Bergé, însă faptul că este prezentată doar de jumătate din ce a fost la un moment dat un duo îi face autenticitatea chestionabilă. Documentarul îl prezintă pe Pierre Bergé prezentându-și tumultoasa relație cu YSL, întreaga situație și poveste oferindu-i un statut (meritat sau nu) de victimă. Mai mult, această victimă urmează să câștige milioane de dolari din urma vânzării colecției de artă a răposatului designer care i-a tulburat întreaga viață lui Bergé. O similaritate izbitoare între cele două documentare este amprenta puternică lăsată de managerul lui YSL, ceva la limita unei griji asupra imaginii publice a fostului său iubit și un abuz de putere și control. Impresia lăsată este că la YSL te poți uita doar prin ochelarii lui Pierre Bergé, iar această impresie se accentuează și mai mult patru ani mai târziu, în cadrul conflictului dintre cele două filme despre faimosul designer.
Yves Saint Laurent în regia lui Jalil Lespert a fost lansat în ianuarie, cu câteva luni înainte de filmul Saint Laurent, care a fost prezentat la Cannes în mai. Spre deosebire de „competitorul” său, filmul lui Lespert a primit aprobarea lui Pierre Bergé, care este „patronul moral al muncii lui YSL” (cum a declarat chiar el), iar această aprobare a constat în împrumutarea a 77 de piese originale pentru filmarea scenelor cu lansarea colecțiilor, într-o publicitate pozitivă formată din declarații entuziaste și, nu în cele din urmă, prin amenințarea proiectului Saint Laurent cu un proces în cazul în care filmul va arăta reproduceri după YSL. Într-adevăr, costumele sunt un punct cheie al filmului, iar faptul că piesele sunt originale oferă scenelor de defilare o autenticitate și eleganță (în special scena de sfârșit, cea a prezentării colecției Opera Ballets Russes) pe care filmul Saint Laurent încearcă să o atingă, însă nu reușește.
Filmul lui Jalil Lespert are un fir narativ cronologic, începând cu ilustrarea debutului lui YSL, și anume când a fost angajat de Christian Dior, cu mici inserții de scene din posibilul prezent și sfârșindu-se cu o scenă cu Pierre Bergé la bătrânețe, probabil anul 2014, vorbind cu Laurent care pregătește o serie de schițe, până când imaginea lui YSL dispare și Pierre își dă seama odată cu publicul că halucina și că designerul nu mai este, decizie a lui Lespert (care s-a ocupat și de scenariu) care nu reușește să emoționeze. Relația celor doi este urmărită într-un mod care pare părtinitor pentru Pierre Bergé, YSL fiind portretizat drept nevroticul dependent de droguri și cu „scăpări” în ale fidelității (care, după trei din patru filme, putem deduce că chiar era) care este mereu salvat de iubitul și managerul lui. Pierre Niney și Guillaume Gallienne, doi actori respectabili ai Comédie Française, joacă problematicul cuplu respectând rolurile deja știute de publicul larg, de artist nefericit și vulnerabil și gardian păzitor și impunător. Chimia dintre cei doi nu este impresionantă, însă interpretările lor independente sunt convingătoare (chiar dacă Guillaume Gallienne în rolul lui Pierre apare mult mai puțin, el reușește să se impună ca prezență și conturează personajul în așa fel încât să lase loc de replică lui Pierre Niney). Este clar că regizorul a urmărit să surprindă atât de bine ce se întâmpla în locuințele luxoase ale lui YSL încât nu a mai fost loc de lumea exterioară, pierzând din vedere atmosfera în care lucra designerul, Parisul din anii ’70, extravaganța și hedonismul cu care se înconjura Laurent, cele câteva scene de cruising fiind importante pentru subgenul queer cinema de care filmul aparține, însă prea puțin pentru public. De aceste detalii ale lumii exterioare profită, în schimb, Saint Laurent-ul lui Bonello.
Saint Laurent, regizat de Bertrand Bonello, are o abordare mai blândă asupra lui YSL. Designerul este prezentat ca parte dintr-o lume a hedonismului, drogurilor, glamour-ului, excentricului specifice Parisului boem al perioadei respective, lucru pe care filmul lui Jalil Lespert nu îl realizează. Poate că neimplicarea lui Pierre Bergé, ba chiar impunerea unor restricții împotriva filmului din partea lui, ne permite să vedem primul film despre Yves Saint Laurent care să aibă o viziune neutră. Firul narativ al filmului este distorsionat de scene cu designerul la bătrânețe și prezintă o perioadă mai restrânsă din viața lui, anume cea dintre anii 1967-1976. Gaspard Ulliel, talentatul actor francez pe care l-am putut vedea anul trecut în Juste la fin du monde a lui Xavier Dolan, îl portretizează pe designer cât de șarmant se poate, efeminarea personajului fiind purtată ca o mănușă de acot. Pierre Bergé este interpretat de Jérémie Renier, însă după o scenă de sex aproape kinky chimia dintre actori se dovedește neconvingătoare, însă atenția se mută spre Louis Garrel, care îl interpretează pe Jacques de Bascher. Cei doi tineri actori interpretează adulterul senzual și îndrăzneț prin scene de sărut franțuzesc combinat cu pasarea unei pastile dintr-o gură în alta la scena de sex dintr-un parc de cruising. Sexul, cluburile, moda, eleganța, tinerețea, risipa, toate sunt perfect surprinse în acest lungmetraj, însă se pare că lipsește povestea convingătoare cu care publicul empatizează. Saint Laurent nu pare un film biografic, mai mult un film despre mișcarea cult din moda anilor șaptezeci unde personajele nu trebuie să te convingă că sunt oameni, doar manifeste în carne și oase. Cel mai bun exemplu este interpretarea modelului Betty Catroux de către actrița Aymeline Valade, realizată cu o eleganță care te face să înțelegi de ce androginitatea și farmecul modelului au fost iconice pentru munca lui YSL, însă nu îți dă pentru nici măcar un moment ocazia de a empatiza cu ea.
Cu toate problemele prin care a trecut Saint Laurent se poate observa că viața designerului nu este atât de accesibilă precum s-ar vrea, mai ales ce nu și-a dorit Pierre Bergé să fie.
Imagine cover: Yves Saint Laurent fotografiat de Jeanloup Sieff, 1971.
