Sunt din Piatra-Neamț. Stai. Nici măcar. Sunt de la 26 de kilometri de Piatra-Neamț spre vest. Sunt din Bicaz. Nu am făcut nimic toată vara, cu excepția faptului că mi-am plâns singur de milă de două ori pe zi. Ai crede că Filmul de Piatra ar veni ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Ai crede.
Prima oară când am mers la Filmul de Piatra a fost acum 5 ani, în toamna în care intram la liceu, și m-am distrat de m-am rupt. Era totul atât de entuziasmant: filme bune non-stop, petreceri cu oameni ok — pe scurt, tot tacâmul. De atunci, nu pot să spun că lucrurile au degenerat, dar mi se pare că s-au schimbat destul de drastic în ceea ce a ajuns să fie Filmul de Piatra, sau cum îi spun internauții, FDP, devenind, astfel, o competiție (cum ar spune un coleg de-al meu din Berceni) „ghenă, frate.” Și partea și mai amuzantă este că exact aceste cuvinte descriu perfect competiția oficială. Să mă uit la competiția oficială de la FDP a fost o experiență asemănătoare cu căutatul în gunoi pentru ceva de mâncare. Există o șansă foarte mare să găsesc ceva lasagna, dar există o șansă la fel de bună să mă plictisesc până când ajung la fundul sacului și să mor de foame. Sau de plictiseală din cauza filmelor experimentale.
Fiecare ediție FDP este diferită de la an la an, dar singurul numitor comun este că, într-un final, se întâmplă ceva în orășelul nostru dintre munți. Ce-i drept, au fost câteva filme care m-au super enuziasmat — atât din competiție, cât și câteva dintre lungmetraje, și o să îmi răcesc gura legat de ce ar trebui să vedeți.
Am văzut „Vacanță la țară” și „Te mai uiți și la om” de trei ori și încă nu m-am plictisit. Prima dată la NEXT, apoi la Caravana filmelor NEXT în Piatra, ca mai apoi să le revăd din nou, în cazul în care nu îmi mai aduceam aminte dialogul savuros din ambele shorturi, la FDP. Încă mor după filmele astea. Nu o să pot să uit niciodată scena din Vacanța la țară cu nepotul, bătrânul și nebunul satului, în care bătrânul îi zice nebunului „El e Ovidiu, nepotul meu, ți-l mai aduci aminte?”, iar nebunul zice „S-a închis domnule, s-a închis.” Am murit de râs pentru a treia oară. Pentru că le-am revăzut de atâtea ori și încă nu mi s-a făcut rău de la ele, le recomand cu căldură.
„O noapte în Tokoriki” a mai fost cool de tot, și „Catlady” chiar mi-a arătat că încă mai poți face un film despre vecina aia nebună de la 2 fără să pari prea penal. „Prohibiție” mi s-a părut o încercare foarte ciudată de a copia puțin ce făcea VonTrier cu Dogma și mi-a stârnit puțin interesul legat de mișcările acelea foarte ciudate de cameră de mână. „Mamă, Tată, trebuie să vă spun ceva” m-a bucurat până în măduva oaselor. Chiar a fost superb. Au fost 5 minute și 41 de secunde de fericire. Parcă mă lovea mereu ceva nou pe retină, dar își păstra destul de bine linia narativă pe tot parcursul scurtmetrajului.
Un alt film care m-a făcut să mă simt ca într-un Godfather de pe imaș a fost debutul în lumea crudă a filmelor de lungmetraj al lui Bogdan Mirică, cel care a mai scris câteva episoade din Umbre și din Las Fierbinți, și care a scos acum unul dintre filmele care în mintea mea are un loc asigurat în topul filmelor cool ale anului 2016. „Câini” a luat la Cannes, la Sarajevo și la TIFF și este o dramă tipic românească cu un dialog suculent — un spoiler inocent: unul dintre personajele cheie ale filmului este o cățea pe nume Poliția. Cu tot dragul, recomand să mergeți pe 23 septembrie la premieră. Eu am stat în frig două ore ca să îl pot vedea și am răcit, dar nu regret nimic.
Cu ocazia aceasta, o să mă plâng de un nou trend în cinema: filmul experimental. Această ramură a genului este dedicată strict studiului asupra acestei arte, în care, în general, iei limitele standard și începi să pui întrebări de tipul „Ce-ar fi dacă?”. Și aici începe buba. La FDP am văzut mult prea multe și, când zic mult prea multe, mă refer la timp pierdut cu ochii pe ecran. Chestia asta cu filmul experimental este, mai nou, un fel de etichetă în spatele căreia este foarte ușor să te ascunzi — și ăsta nu este un lucru foarte bun în lumea cinematografului. Să îi spui cuiva că filmul lui este prost, iar persoana respectivă să îți răspundă cu „Nu frate, e experimental”… asta mă lasă fără cuvinte. Toată chestia asta cu experimentalul nu ar trebui dezvăluită la un festival de film, în ochii tuturor nepricepuților, ci între cineaști, în scopul studiului cinematografului și al formelor sale. Și de-abia după ce ai ajuns la niște concluzii, și alea destul de serioase și destul de bine verbalizate, de-abia atunci poți să zici că o să realizezi ceva în stilul acela și o să îl duci la cinema. E foarte ușor să faci cinema experimental. De fapt, uite o idee de film experimental:
FADE IN
Mama taie roșii pentru salată în bucătărie.
Cineva cântă la chitară pe stradă.
Pe un hol întunecat cineva aprinde și apoi stinge lumina pe ritm.
FADE OUT
THE END
Vreau 30% din încasări, pm me.
Revenind, într-un registru ceva mai serios, la îndrăgitul nostru festival (pfu, ce m-am descărcat cu toată treaba cu experimentalul, aproape că gâfâi), ce a rămas și o să rămână mereu la Filmul de Piatra e vibe-ul mișto de prin oraș. Te duci la turn, stai la o țigară cu niște băiețași, mergi mai târziu la o proiecție, poate un concert, filme cu de toate, viață mișto. Cu toate că nu sunt fan 100% FDP (deși am prins niște ediții magnifice care nu cred că mai pot fi egalate), cred că mi-ar plăcea ca fiecare zi pe care o petrec acasă să fie o zi de festival.
fotografii de: Romina Banu, Ionuț Rusu
