După proiecția filmului „Între revoluții”, care a avut premiera anul acesta la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, am stat de vorbă cu regizorul Vlad Petri.
Filmul tău a fost proiectat în cadrul unui festival de teatru. Pornind de la acest context al prezentării lui, aș vrea să te întreb cum vezi tu granițele între arte, sau între tipurile de artă, căci „Între revoluții” se află la granița dintre documentar și ficțiune.
Filmul are o legătură specială și cu poezia, cu literatura, mai ales că textul este scris de Lavinia Braniște (n.r. poetă și prozatoare). Îmi place colaborarea între arte, să trec granițele – inclusiv cele fizice, între țări. Mă bucur mult că filmul a fost proiectat la Festivalul de Teatru Piatra Neamț și mă bucur să fie văzut nu doar de oameni din domeniul filmului. A fost o proiecție chiar specială. De exemplu, la începutul filmului, când Daniel Chirilă (n.r. coordonator al serviciului literar și artistic al festivalului) a citit toată echipa – prezentare similară spectacolelor de teatru – a fost emoționant să aud numele colegilor mei din departamentele mai puțin vizibile. De obicei, la festivalurile de film, regizorul, producătorii și actorii – în cazul filmelor de ficțiune – sunt cei care ies în față. În plus, felul în care s-a aplaudat la final, acel „Bravo!”, lojele și întreaga atmosferă sunt elemente diferite față de cele de la festivalurile de film. Pentru mine a fost un câștig faptul că filmul a fost prezentat aici. Acum un an, tot aici, s-a proiectat o variantă de work in progress a filmului și avusesem mari emoții, fiindcă e greu să prezinți acest gen de film doar sub forma unui fragment. Mă bucur tare mult să mă întorc aici cu filmul, în formă finală.
În ce fel au fost diferite reacțiile publicului, față de anul trecut?
Anul trecut filmul era într-un stadiu destul de incipient, iar lucrurile nu erau explicate atât de clar. Cred că am stârnit o anumită curiozitate arătând acel fragment anul trecut, iar acum procesul s-a împlinit. A fost un fel de continuitate firească.
De ce ai ales aceste două țări, România și Iranul? Știu că ai o pasiune pentru Orientul Mijlociu, dar sunt curioasă ce simți că le leagă sau că le separă.
Cred că lucrul care unește poveștile din cele două țări e un fel de solidaritate, de luptă comună împotriva unei mari nedreptăți, a unor regimuri care au venit cu o anumită promisiune, dar s-au dus în direcția greșită. Solidaritatea dintre oameni cred că se naște din existența acestui dușman comun bine identificat. Mi-am dat seama de lucrul acesta călătorind în Iran. Mă simțeam foarte apropiat de oamenii de acolo și nu înțelegeam de ce. Cred că erau lucruri care mă duceau cu gândul la copilărie – pentru că am trăit zece ani în regimul Ceaușescu. În vremurile acelea era o anumită solidaritate – prin șoapte, discuții – care acum nu mai e. Oamenii vor schimbări și acum, dar e diferit, fiindcă acum nu mai poate fi identificată o cauză comună împotriva căreia să lupte.
Capitalismul e văzut ca un mare rău de către o parte din oameni, dar, de către o altă mare parte, nu. Oamenilor le e greu să vadă o schimbare, să-și imagineze o altă formă sociopolitică de organizare. La momentul respectiv, Ceaușescu – în cazul României – și Khomeini – în cazul Iranului – erau două figuri care trebuiau date jos.
Și fiindcă ai vizitat relativ recent Iranul, ce simți că încă a rămas din atmosfera pe care ai găsit-o în arhive? Sau ce s-a schimbat?
Acolo m-am întâlnit cu un iranian care mi-a povestit cum a fost văzută vizita lui Ceaușescu în Iran. Este vorba despre ultima lui vizită, care a avut loc cu două zile înainte de a fugi cu elicopterul. În România deja începuse Revoluția la Timișoara, iar Ceaușescu pleca într-o vizită oficială. Deși pentru noi părea complet rupt de lume, Ceaușescu a fost primit cu mare fast în Iran. Vestea că a fost executat, a picat ca o bombă diplomatică în Iran. Guvernul a încercat să șteargă orice informație despre vizită. A fost un mare eșec. Această poveste a iranianului a fost pentru mine un prim punct de conexiune. În plus, lucrul cu trecutul, cu arhivele, presupune o recontextualizare. De fapt, lucrezi cu prezentul. Chiar dacă în România societatea s-a schimbat foarte mult, în Iran e același regim. Chiar înainte de revoluția noastră, în ’89, a murit Khomeini – apare și în film înmormântarea lui. Totuși, locul lui a fost luat de Khamenei, care nu diferă cu mult. Pentru observatorii din afara Iranului poate părea că este chiar aceeași persoană – numele fiind și foarte asemănător sonor. Iranienii mi-au spus că lucrurile, de fapt, nu s-au schimbat foarte mult. Imaginile din arhive, chiar dacă sunt din anii ‘78, sunt extrem de actuale – protestul femeilor împotriva hijabului, spre exemplu. În legătură cu filmul, cred, totuși, că speranța care era anii ‘78-‘79 în Iran nu mai există acum. Personajul Zahrei exprimă un întreg optimism care vine dintr-o zonă intelectuală, de stânga, dintr-un anumit tip de familie care nu știu cât mai există acum. În orice caz, Iranul e mult mai actual decât România, prin prisma filmului.
În film, există două figuri masculine foarte pregnante. Totuși, paralela cu cele două figuri feminine, care la momentul respectiv aveau un rol marginal în societate,
dă spectatorului senzația de libertate, de bucurie pentru viitor. Te-a interesat să chestionezi condiția femeii în societățile totalitare?
Cred că aici este, de fapt, convenția filmului, care îl conduce și către partea ficțională. La început ne întrebam cum ar fi putut să existe aceste scrisori fără să fie cenzurate. În ambele țări exista cenzură, iar scrisorile se deschideau la vamă. Erau rupte, apoi fotocopiate. Securitatea citea și cele mai intime gânduri și știa tot despre corespondență. Deci, la început ne-am gândit că aceste scrisori n-ar fi putut exista în forma asta, fiindcă ar fi fost cenzurate. Dar ne-am lăsat libertatea ficțională ca să existe această speranță.
Pe lângă destinele individuale ale fetelor, mi se pare că și masele, mulțimile, au un rol foarte important în film. Care din ele are o forță mai mare pentru tine? În ce fel diferă forța asta?
Imaginile erau, majoritatea, produse de bărbați. Erau, de asemenea, filmate în regimuri controlate de bărbați. Cred că ce aduce comentariul actual este recontextualizarea și reinterpretarea arhivelor, care vine tocmai din aceste voci feminine care încearcă să-și facă loc, la propriu și la figurat, în mulțimile de bărbați. Prin textele lor, ele încearcă să aibă o voce.
Mulțimile apasă și imaginile de propagandă apasă în film, dar am încercat să echilibrăm cu partea intimă, cu relația dintre ele, dar și cu imagini realizate de amatori.
Care a fost ordinea în care ai început lucrul? Aveai deja materialele vizuale și ai căutat o poveste care să le lege, sau a fost invers procesul?
Am căutat imagini despre reprezentarea femeilor în cele două societăți în funcție de poveste, pe care o aveam de la început. Am căutat pe diferite subcapitole – femeia muncitoare, femeia luptătoare, femeia mamă, etc. În materialele de la Sahia (n.r. Sahia Film – singurul studio producător de film documentar din România comunistă) erau multe filme în care se vorbea despre integrarea femeilor în câmpul muncii. Chiar dacă regimul comunist susținea un aparent feminism, în realitate lucrurile nu erau chiar așa. Era o societate foarte tradițională, ca dovadă și legile împotriva avortului. Cu toate astea, în România, reprezentarea femeii se întâmpla pe un plan mult mai larg decât în Iran. Acolo, a căuta imagini de propagandă cu femei, în arhiva statului, era deja un lucru foarte complicat. Persoana din Iran cu care am colaborat pentru film ne spunea că simplul fapt de a căuta, de a scrie cuvântul „femeie” în motorul de căutare, e o mare problemă în acel regim paranoic.
Este așa în continuare?
Da. Mai ales acum. Cred că filmul nu ar mai fi posibil acum, după protestele de anul trecut. Noi l-am început acum trei ani, dar acum, după această mișcare de emancipare condusă de femei în Iran, ar fi aproape imposibil de căutat arhive despre femei.
În film, imaginile sunt însoțite de sunetul înregistrării, de muzică, sau de voice-over. Cum a fost lucrul cu editorii și cum v-ați gândit ce să primeze în relația imagine-sunet?
La început aveam doar text. Nu aveam nici măcar voci. Pe baza textului am început primul montaj, după care am înregistrat niște voci, dar cu care era foarte greu de lucrat. Vocile finale le-am înregistrat foarte târziu, cu o lună înainte de premieră. Au fost foarte multe duble. Am lucrat cu Florentina Bratfanof (n.r. directoare de casting) și am ascultat foarte multe voci.
La început, muzica a venit din materialele de propagandă. Spre exemplu, în secvența dansului muncitorilor cu furnalul, sau în imaginile din războiul Iran-Irak, nu am adăugat muzică. Dragoș Apetri, unul din editorii filmului, a venit cu ideea melodiei de început și cu acel puzzle de chipuri, care construiește încă de la început cheia de citire a filmului și atmosfera lui. Muzica schimbă puțin registrul, creează anumite pauze și funcționează inclusiv la nivel emoțional.
O altă decizie a fost ca prima melodie pe care o auzim într-un cadru din Iran, cu o moschee, să fie cântată de Marjan, o cântăreață foarte cunoscută în Iran, care a fost oprită total și nu a mai putut interpreta după ce islamiștii au preluat puterea. Mi s-a părut că este un statement important pentru un iranian, mai ales că se suprapune pe traiectoria personajului Zahra. Melodia se numește „Kavire Del” și înseamnă „inimă deșertică”.
Tema acestei ediții a festivalului este „Zona de siguranță”, pe care o putem defini ca un spațiu în care se construiesc strategii de supraviețuire în vremuri tulburi. Sunt curioasă care este zona ta de siguranță în film.
M-am gândit inițial la „Zona de interes”, care este un film recent de Jonathan Glazer, care a fost la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Este un film foarte important și puternic care vorbește despre Holocaust și despre felul în care oamenii trăiesc și își pot continua viața în preajma atrocităților, în situații de criză. Cred că zona mea de siguranță este arta, cinemaul. Este ca o mică supapă, un loc în care pot să mă exprim. Fiindcă am făcut paralela între Iran și România, cred că posibilitatea de a te exprima liber în acest moment, fără să fii cenzurat sau chiar arestat, este un mare avantaj. Mă bucur de acest lucru și sper ca lucrurile să nu se ducă în direcția greșită. În Iran nu există o zonă de siguranță. Jafar Panahi și Mohammad Rasoulof (n.r. cineaști iranieni) au fost arestați anul trecut. Acum, lui Ali Asgari, regizorului filmului „Terrestrial Verses”, care a fost la Cannes, i s-a luat pașaportul. Regizorul filmului care a câștigat un premiu la Festivalul Internațional de Film de la Locarno cu filmul „Critical Zone” (n.r. Ali Ahmadzadeh) este acum arestat. Așadar, în Iran, a-ți exprima propriile convingeri ca artist înseamnă să ieși din zona de siguranță și să-ți riști viața. Mă bucur, deci, că pot să mă exprim, să transmit mai departe lucrurile care mă frământă fără să-mi fie frică pentru propria existență.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Între revoluții
Regia: Vlad Petri
Scenariul: Lavinia Braniște, Vlad Petri
Distribuția: Ilinca Hărnuț, Victoria Stoiciu
Producători: Monica Lăzurean-Gorgan, Elena Martin
Montaj: Dragoș Apetri, Cătălin Cristuțiu, Vlad Petri
Coloană sonoră: Filip Seretic
Maria și Zahra sunt studente la Universitatea de Medicină din Bucureşti în anii ’70. Când speranța unei schimbări politice devine o certitudine, Zahra se întoarce la ea acasă, în Iran. În următorul deceniu, singura lor modalitate de a comunica este prin scrisori. Încadrate de două revoluții, cuvintele lor descriu lupta femeilor pentru a fi auzite, societăți în declin și o prietenie solidă, care nu poate fi destrămată.
Credits foto: Marius Șumlea (fotografii) și Teatrul Tineretului (poster)
