La apus, în fața Teatrului Municipal Baia Mare, în aerul cald al unei seri de iunie, Fortuna s-a așezat printre spectacolele Festivalului ATELIER ca o poveste nerostită despre mare, fragilitate, rezistență și libertate, în Piața Cetății din Baia Mare. Cu puține cuvinte, dar cu un limbaj universal – dansul – spectacolul creat de coregraful și performerul Piergiorgio Milano, alături de Viviane Miehe, a fost o experiență fizică și poetică în același timp.
Pe scenă, o instalație uriașă formată din bare metalice și frânghii, un soi de corabie suspendată între cer și pământ, devine spațiul viu în care trupurile celor doi dansatori se aruncă, se prăbușesc, se ridică și se sincronizează cu o precizie aproape inumană. Fiecare mișcare spune o poveste: despre zbucium, curaj, efort și abandon. Marea e acolo, prezentă, nu prin apă, ci prin lumină, ritm și tensiune. Se agită, se calmează, se răzbună.
Muzica (semnată de Steeve Eton), compusă live cu vocea și obiecte cotidiene, devine partener egal de scenă. Steeve Eton creează valuri, picături, vânt, transformându-se într-un demiurg acustic al unei lumi aflate la granița dintre real și imaginar. Într-un moment tulburător, o voce întreabă: Te-ai întrebat vreodată cum se simte să te îneci? și în acea clipă, dansatorii par să se piardă în valuri invizibile, înghițiți de propria neliniște.
După furtună, vine calmul. Dansatorii părăsesc scena, iar sunetistul repară instalația. Totul pare banal, dar plin de înțelesuri: e liniștea de după cataclism. Cântă un cântec vesel, în franceză; un gest de respiro, de umanitate.
Apoi, cei doi se întorc. De data aceasta, nu mai luptă cu structura – o stăpânesc. O navighează cu siguranță, ca doi marinari care cunosc fiecare centimetru de punte. Într-un alt moment-cheie, vocea (devenită personaj) spune:
Mi-ar plăcea să fiu liber. Să nu știu unde vreau să plec, dar să plec oricum. Această frază e aproape o destinație în sine. Într-o lume instabilă, în care controlul e iluzoriu, Fortuna alege să celebreze călătoria, nu portul.
Cu costume de Carine Grimompont, lumini atent dirijate de Alberto Ciarfardonie și o coregrafie care transformă circul în poezie, Fortuna e o reverie puternică, tensionată și profund emoțională. Spectacolul nu doar se privește, ci se simte în stomac, în respirație, în gâtul strâns de emoție.
Fortuna nu e despre mare. E despre noi. Despre naufragiile interioare și despre curajul de a ne ridica din nou. Despre instabilitate, dar și bucuria de a trăi în mijlocul haosului, fără hartă, dar cu speranță.
Creeps – spectacolul despre Gen Z care lasă de dorit
O reclamă stridentă, în buclă: Arăți bine, ești cool, fără tine nu începe nicio petrecere? – și o chemare la o audiție pentru o emisiune de muzică și fashion dedicată fetelor între 16 și 18 ani. Așa începe Creeps, spectacolul montat de Teatrul de Vest Reșița și prezentat la Festivalul Atelier Baia Mare, după un text de Lutz Hübner, în regia lui Alex Ianași, o producție care își propune să radiografieze efectele nocive ale industriei de imagine asupra tinerilor din generația „hashtag”.
Pe scenă, trei tinere – Petra, Maren și Lilly (interpretate de Ioana Tănașă/Theodora Pintilie, Raluca Balan și Denisa Tudora) – așteaptă în spatele unor scaune, telefoanele în mâini, limbaj presărat cu „gen”, „like”, „sustenabilitate” și referințe pop. Emoționate, dar și blazate, fetele vin la o audiție unde nimeni nu pare să le bage în seamă. Producătorii nu apar, doar vocea regizorului Arno (Andrei Pleșa) le dă indicații de pe ecran, într-un limbaj tehnic, sec, inuman. Între dialoguri, ecranul din fundal proiectează grafice despre greenwashing, reels Instagram, cifre despre consumerism – toate integrate în scenografia digitală semnată de Milena Muranyi, într-un stil care amintește mai degrabă de un colaj video decât de o dramaturgie coerentă.
Intenția spectacolului e clară: o satiră asupra cultului aparenței, a obiectificării tinerelor, a presiunii algoritmului și a brandingului personal. Însă, în ciuda ambițiilor tematice, spectacolul pare a se pierde chiar în estetica pe care o parodiază. Scenele se diluează în repetiții și pauze nejustificate, iar succesiunea video–live devine haotică.
Exercițiile de dicție și mișcare pe care fetele le fac în pregătirea „emisiunii” trag de timp, iar momentul în care fiecare își prezintă profilul se transformă într-o defilare de clișee fără replică emoțională sau miză dramatică. Singurele sclipiri vin din tentativa uneia dintre fete de a vorbi despre mediu și sustenabilitate, însă ideea rămâne la stadiul de enunț reciclat, fără o dezvoltare reală.
Performance-ul actorilor e vizibil îngrădit de construcția spectacolului. Dialogul pare mecanic, iar încercarea de a reproduce „vibe-ul” Gen Z e adesea artificială – mai ales în cazul personajului Arno, care apare într-o proiecție video rigidă, lipsită de mimică, aproape ca o interfață AI prost antrenată.
Deși descrierea oficială vorbește despre „colaje de identități digitale, reflecții asupra capitalismului, social media și imposibilitatea comunicării sincere”, Creeps nu reușește să depășească nivelul vizual. Asemenea unui feed de Instagram, spectacolul arată bine la prima vedere – muzica (Raw Creatives Group), coregrafia (Irina Dănescu), grafica video – dar se golește de conținut pe măsură ce înaintează.
Pe scurt, Creeps încearcă să fie o voce a unei generații dar ajunge, paradoxal, să mimeze tocmai superficialitatea pe care o critică. Astfel, rămâne un experiment vizual cu intenții bune, dar execuție derutantă. Un spectacol care scrollează, dar nu salvează.
