GenF și Lunea la Pod – două inițiative culturale la început de drum. Bi-interviu cu Andrada Ionescu și Teodora Moscal

GenF și Lunea la Pod – două inițiative culturale la început de drum. Bi-interviu cu Andrada Ionescu și Teodora Moscal

Avatar
noiembrie 24, 2023
13 min read

Andrada Ionescu și Teodora Moscal îmi sunt persoane dragi și, spre fericirea mea, îmi sunt prietene. Am vrut să stau de vorbă cu ele pentru că, într-o perioadă confuză a tinereții lor, și-au luat viața de adult în mâini și au creat, cu foarte mult curaj, un produs artistic de la zero. Atât organizația Andradei, GenF – Raising the Next Generation of Women, cât și inițiativa Teodorei, Lunea la Pod, sunt două proiecte aflate la început de drum, despre care oamenii au început să vorbească deja. Încet-încet, putem vorbi despre o comunitate care începe să se formeze în jurul lor. 

Deși le cunosc de ceva vreme, am vrut să aflu cât de diferite sunt personalitățile celor două foste colege de grupă de la UNATC. Te invit să le descoperi pe Andrada Ionescu și Teodora Moscal în interviul următor. 

Cine sunt Andrada Ionescu și Teodora Moscal și ce vă definește ca oameni și ca artiști?

A.I. : Și ca om și ca artist mă definește faptul că sunt o persoană nehotărâtă, dar implicată în ceea ce aleg să fac. Sunt nehotărâtă pentru că niciodată nu pot să fac un singur lucru. Chiar dacă am terminat Actorie, nu pot să fiu doar actriță. Voiam să dau la Regie înainte, dar nu aș putea să fiu doar regizor. Îmi place să desenez, dar nu aș putea să fac doar asta. La fel și ca om, nu-mi place să am o rutină și să fiu într-un singur fel. În trecut, eram ușor superficială pentru că săream dintr-una în alta și nu aveam timp să aprofundez fiecare chestie pe care alegeam să o fac. Acum sunt puțin mai moderată și îmi aleg doar cinci chestii. Asta mă definește.

T.M : În primul rând, să spun ce mă definește pe mine ca artist mi se pare puțin stânjenitor pentru că termenul de artist e un cuvânt foarte mare, pe care nu simt că l-am umplut până la capăt. Încă nu simt că mi l-am asumat până la capăt. Cred că, în căutările mele artistice, cât și pe mine, ca om, mă definește faptul că sunt curioasă. Mă aflu în această constantă încercare de a face o punte între ce e în capul meu și ce se manifestă în realitate. Mă interesează oamenii, mai ales caracterele, personalitățile sau poveștile lor. Încerc să le adun și să le înțeleg în speranța că, la un moment dat, o să fac ceva bun cu ele.

Cum v-ați gândit la conceptul evenimentului pe care l-ați organizat împreuna în cadrul GenF? Cum v-a venit ideea pentru INTEAM? 

T.M. : Ideea ne-a venit colectiv. Știam că vrem să facem ceva la Celula de Artă, în spațiul acela ușor claustrofobic al vitrinei…

A.I. : …și că voiam să facem un performance cu doi oameni.

T.M. : Da, ne gândeam ce ar putea să facă doi oameni într-un spațiu atât de mic. Ni s-a părut normal ca ei să se apropie, într-un fel sau altul. Oricât de puțin timp ai petrece cu cineva într-un metru pătrat, o să se nască automat un anumit nivel de intimitate între cele două persoane. De la asta am început să ne gândim cum putem noi participa la procesul de cunoaștere al celor doi.

A.I. : După, cred că am vrut să forțăm puțin procesul. Normal că un spațiu atât de îngust scurtează apropierea, dar, la fel de bine, poți să stai și într-un lift sau în autobuz. Am vrut să forțăm și mai tare intimitatea, apropierea asta dintre ei și să le dăm niște întrebări ca să nu stea pur și simplu. Inițial ne-am gândit dacă să mai adăugăm ceva corporal.

T.M. : Da, ne-am gândit dacă ar fi util sau benefic pentru performance sau pentru performeri, dacă s-ar atinge sau dacă s-ar apropia fizic și mai tare decât doar să stea.

A.I. : Cumva asta am făcut la a doua ediție…

T.M. : Mda, dar n-am mers până la capăt cu ideea.

A.I. : Da, pentru că e ciudat. Trebuie să iei niște oameni despre care să știi că sunt sută la sută de acord cu asta. Ai nevoie de consimțământul lor.

T.M. : După aceea au venit întrebările. Noi ne-am gândit doar ca întrebările să provoace o apropiere cât mai mare în cel mai scurt timp. Am vrut să-i încurajăm, după experiment, să-și pună singuri niște întrebări, iar acolo, pe moment, să poată, cât mai repede, să cunoască niște zone vulnerabile ale celuilalt pe care, în mod normal, nu le-ai afla în primele 20 de minute de interacțiune cu un om. Cumva să sărim toate etapele de ,,Care e culoarea ta preferată ?” și ,,Care e mâncarea ta preferată?” și să ajungem la ,,Cine te-a rănit cel mai tare?”.

Și cum a fost să colaborați împreună?

A.I. : A fost plăcut… Mie îmi vine să mă gândesc la momentele în care m-am enervat pe Teo sau Teo s-a enervat pe mine, dar mi se par naturale și normale.

T.M. : Ele fac parte dintr-un proces creativ cu cineva.

A.I. : Da. Plus că nu e prima dată când lucrăm împreună, ca să nu fim obișnuite cu așa ceva.

T.M. : Din nou, orice proces și proiect creativ, în care sunt implicați mai mult de un om, o să aibă, la un moment dat, niște hopuri, care sunt naturale. Până la urmă, sunt două minți care, inevitabil, vor pleca pe drumuri un pic diferite și trebuie doar să ai disponibilitatea să te întâlnești la mijloc. Mi se pare că, în cazul nostru, s-a întâmplat asta.

Ați descoperit ceva nou la voi în timpul evenimentului? A existat vreo persoană care să vă fi marcat sau sensibilizat în vreun fel?

A.I. : La primul eveniment INTEAM, m-a marcat unul dintre performeri, dar nu pot să spun că m-a sensibilizat. Mă fascina cât de degajat vorbea în fața celorlalți. Îmi imaginam că era undeva, acasă, în liniște, cu un prieten foarte bun… Asta mi s-a părut interesant. Nu știu cum să o zic ca să nu sune arogant…Mi se pare că întrebările, exercițiile și experiențele astea, pe care noi le propunem prin INTEAM, sunt ceva prin care noi am avut privilegiul să trecem, eu cel puțin, încă din liceu. Cumva, pot să zic că sunt puțin desensibilizată. Mi se pare că eu sunt într-o etapă în care mă uit la întrebări sau la experiență sau la exercițiu și mă gândesc că e foarte ușor de făcut. Dar mă surprinde plăcut, de fiecare dată, să văd că sunt oameni care nu au avut ocazia, privilegiul, bucuria de a trece prin asta și descoperă abia acum. Vreau să împărtășesc prin INTEAM o oarecare…lejeritate? Mie nu mi-e greu să spun cuiva când am plâns ultima dată, nu mi-e greu să spun ce copilărie am avut, nu mi-e greu să spun dacă sunt îndrăgostită sau nu, dar altora le e. Asta te pune pe gânduri.

T.M. : Da, poate are legătură și cu actoria care, în timp, te obișnuiește cumva să fii vulnerabil, în primul rând cu tine, să accepți că poți să faci chestia asta și în al doilea rând, să știi că ești vulnerabil cu oameni care se uită la tine, care nu participă la exercițiu. Mi se pare că cele mai frumoase răspunsuri și cel mai interesant de urmărit au fost performerii care nu sunt actori, pentru că, la performerii care sunt și actori intervenea o ușoară detașare.

A.I. : Parcă ești sensibil, dar și desensibilizat. Adică ești forțat să fii vulnerabil în fiecare zi.

T.M. : Exact, ești obișnuit să fii așa și atunci, poziția în sine își pierde puțin din valoarea pe care o are pentru cineva care nu face asta zilnic. La cei care nu erau actori se vedea că sunt într-o poziție inconfortabilă, pe care încearcă să o depășească de la limbajul corpului, până la răspunsurile pe care le dădeau și asta era foarte interesant de observat.

Ți-a rămas în minte vreun răspuns sau vreo întrebare de la sesiunea de feedback?

T.M. : O chestie foarte interesantă care a reieșit și din primul INTEAM și din a doua ediție este că, oamenii consideră, în general, că e mai ușor să răspundă la genul acesta de întrebări și să devină vulnerabili pe repede-nainte cu o persoană pe care nu o cunosc. E o presiune care se ridică de pe ei și faptul că există posibilitatea să nu se mai vadă niciodată cu omul ăla îi dezinhibă și îi ajută. Mi se pare foarte interesant și cum se traduce asta în relațiile pe care le avem noi zi de zi. Și eu am observat chestia asta la mine. Uneori mi-e mult mai ușor să fiu eu însămi cu oameni pe care nu-i cunosc decât cu oameni pe care îi cunosc foarte bine.

A.I. : Cumva ești mai inhibat cu oamenii cu care ești dezinhibat.

Pentru că n-ai nimic de pierdut cu cei pe care nu-i cunoști.

T.M. : Exact. Și atunci când n-ai nimic de pierdut, mi se pare că ies la suprafață niște lucruri cu adevărat interesante despre tine.

Povestiți-mi puțin despre responsabilitățile unei organizații din postura de fondatoare.

T.M. : La mine e un pic diferit față de călătoria Andradei spre GenF pentru că eu am făcut parte de la început dintr-o echipă cu Lunea la Pod și noi am făcut tot proiectul împreună. A fost foarte interesant pentru că, la început, nu eram prieteni între noi. A fost un proces foarte interesant și, din nou, de foarte multe ori, ce a fost dificil a fost cum 11 creiere trebuie să gândească creativ împreună pentru un scop comun. Există foarte multe opreliști, discuții, iar, la un moment dat, e dificil și obositor. Între timp, s-au decantat lucrurile și fiecare are un anume set de responsabilități în marea echipă de organizare. E foarte interesant să faci parte dintr-o mică întreprindere culturală înființată de la zero, care începe să prindă o formă pare-se de la sine puternică. Iar despre responsabilități, sunt o grămadă. Sunt cele pe care le ai față de echipă, sunt cele pe care le ai față de tine și sunt cele pe care le ai față de proiect. E dificil să jonglezi cu toate și, uneori, e dificil să distribui din responsabilitățile tale altcuiva. Eu m-am confruntat cu chestia asta. Dintr-un fel de ,,fear of missing out” și dintr-o dorință de a le face eu pe toate, ajungeam să mă încarc pe mine cu prea multe chestii. Un alt proces de învățare a fost să zic ,,I need help! Hell team, I need help!”, dar am fost ajutată și lucrurile au mers cu atât mai bine după.

A.I. : Eu nu știu cum să răspund. Adică sunt de acord cu ce a zis Teo, doar că eu tratez lucrurile mai ,,light” și, când aud cuvântul responsabilitate, nu știu, parcă mă imaginez cum dau ordine de undeva. Nu mi se pare că e deloc așa. Mi se pare că trebuie să fii super relaxat și degajat. Într-adevăr, este o idee care a pornit de la mine și, de obicei, eu vin cu propunerile, dar întotdeauna îmi încurajez echipa. Sunt deschisă către orice. Sunt norocoasă, pentru că ajutorul vine și fără să-l cer. Am vise mari cu GenF, doar că eu tot timpul am fugit de chestia asta, de a mă lua mult prea în serios. Vreau să fie mișto și mi se pare că lucrurile acestea apar, într-adevăr și când ești responsabil, dar eu fug de o responsabilitate care te poate constrânge creativ. Mi se pare că e totul ,,light” și că, dacă apar probleme sau chestii în criză de timp, tot timpul le rezolvăm. Ajută și faptul că suntem toate fete de 20 și ceva de ani. Cumva, încă nu ne lovesc alte responsabilități ale vieții, care să te facă să te simți de parcă trebuie să tratezi totul cu seriozitate. Pe mine această întrebare, mă face să mă încordez, așa că am să spun că responsabilitățile mele sunt să am grijă de oameni și de echipa mea și să mă asigur că dau un exemplu bun. Și echipa mea trebuie să aibă grijă de ea și de oameni, la rândul ei. Doar așa toată lumea poate să facă ce vrea și să fie cine vrea. Habar n-am.

Dar e foarte bine, Andrada. Eu v-am pus aceeași întrebare, tocmai ca să descopăr diferențele dintre voi ca oameni. E normal să aveți răspunsuri diferite. Vreau să știu dacă ați descoperit ceva la voi, în urma parcursului artistic pe care l-ați avut în ultimul an.

T.M. : Eu am tot zis în ultimul timp că acesta a fost cel mai dubios an din viața mea. A fost primul an în afara facultății și primul an în care a trebuit real să încerc să îmi și fac meseria, în primul meu proiect în teatru, în afara facultății. După a venit treaba cu organizarea și tot ce s-a întâmplat cu Lunea la Pod, care a accesat o altă zonă a mea și o altă parte artistică. Pe lângă spectacolele-lectură, a fost nevoie și de conceperea proiectului și de organizarea lui. Mi se pare că am crescut foarte mult. Dar cu cât descopăr lucruri noi, cu atât îmi pun mai multe întrebări. Nu cred că vin, neapărat, răspunsuri spre mine. Am și mai multe semne de întrebare și mai multe drumuri, pe care încerc să pornesc și să văd care dintre ele o fi ăla bun. Încă n-am concluzii foarte clare, dar da, e un proces care te crește și te maturizează, acesta de a organiza evenimente și proiecte și, oricum, experiența post-facultate în sine. Te lovește un pic trenul vieții reale și e înfricoșător când îți dai seama că, de acum, trebuie să te gestionezi singur și nu ai o plasă de siguranță, n-ai un profesor care să te tragă de mânecă, cănd nu faci bine.

A.I. : Doamne, eu mă bucur că nu mai am.

T.M : Și eu mă bucur, dar cumva mi-a fost greu să fac tranziția la autonomie sută la sută.

A.I. : Dar nu ești niciodată în autonomie sută la sută.

T.M. : Vorbesc de feedback. Pentru facultate, pentru orice acțiune, pentru orice decizie pe care o iei, fie că vrei sau nu vrei, va exista un feedback, va exista o reacție a comunității…

A.I. : Păi și acum există feedback. 

T.M. : Nu la nivelul acela. Acum trebuie să ceri feedback, dacă vrei feedback. E la latitudinea ta, dacă vrei să primești.

A.I. : Și în facultate nu ți se pare că trebuia să-l ceri?

T.M. : Nu, în facultate mi se părea că exista o reacție oricum.

A.I. : Nu știu, mie mi se pare că exista în feluri diferite, adică da, exista un feedeback pentru că era o responsabilitate, dar era total altfel când îl cereai. Mă gândesc că un profesor are datoria de a-ți da ție un feedback și de a-ți spune cum a fost. Îți dă o notă spre exemplu sau îți dă trei propoziții. Dar, dacă te duci și-l ceri, el chiar o să-ți dea ceva real. Acum doar a dispărut responsabilitatea oamenilor care vin la tine la eveniment de a-ți da feedback-ul. Dar tot le vezi fețele, tot îi vezi cum pleacă de acolo, tot vine cineva și-ți zice ceva. Dacă începi să le ceri, e și mai și. Cere și ți se va da! Teo vorbea despre cum te lovește trenul vieții reale… Eu voiam să mă lovească. Îmi place mult mai mult așa. Anul trecut, pe vremea asta, eram la pedagogie, dădusem la master, nu intrasem, nu știam ce voiam să fac, simțeam că mă pierd prin școală… Nu zic că nu mai am nevoie de școală deloc, doar că îmi place să fiu mare și să nu trebuiască să dau socoteală vreunui profesor. Pe mine uneori mă stresa să știu că există întotdeauna o părere despre ceea ce fac. Sunt și părți bune și părți rele. 

T.M. : Eu doar spuneam că nu am existat suficient în spațiul ăsta încât să-mi dau seama foarte clar și ce devin eu în lumea reală. 

A.I. : Mie mi  se pare super tare să poți să faci lucruri, să fie ale tale… Într-adevăr părerea oamenilor contează, dar parcă se simte altfel. Cumva contează și părerea ta. Eu am așteptat momentul acesta. Dintotdeauna am așteptat să fiu mare. În continuare depind de o groază de oameni din viața mea, de părinții mei, de oameni mai mari, de prietenii mei, dar simt că încep să devin mare și că pot să fac ce vreau eu și să nu trebuiască să dau atâtea explicații. Pot doar să fiu responsabilă eu față de mine și să nu aibă altcineva grijă de mine și de viitorul meu academic și de parcursul meu artistic. Cred că asta s-a schimbat în parcursul meu artistic, faptul că, în sfârșit, am eu grijă de el. Poate sunt unii care reușesc să facă asta încă din școală. Dar sunt și alte persoane, care sunt îndoctrinate cu sistemul acesta în care profesorul te ceartă și-ți zice să faci aia. Sau poate nici nu te ceartă și tu tot te simți certat. Faptul că eu nu mai merg la școală, mă face să învăț eu singură și să învăț de la alții, dar fără să mai iau note. Mai zic o singură chestie. Mi se pare că de la un profesor poți s-o iei de bună, poți să n-o iei de bună, dar, la final, trebuie să o iei de bună. Ți-a zis profesorul, trebuie să asculți de profesor. Când ești mare, dacă cineva îți zice ceva, chiar nu trebuie să îl asculți, dacă nu vrei. E total alegerea ta. Nu mai ești într-un spațiu controlat, în care treci sau nu treci la ceva. 

T.M. : Mi se pare foarte tare și că trăim într-un moment, în care lumea e dispusă să participe la evenimente care nu sunt organizate, neapărat, de entități cu notorietate și există un influx de oameni pentru orice ai vrea să faci. Tu chiar poți să faci lucrurile așa cum vrei și cineva le va consuma și va exista un public. Și da, nu mai există bine sau rău. Este vorba dacă publicul tău s-a simțit interesant sau dacă a fost ceva care i-a schimbat în vreun fel.

A.I. : Te gândești cum ai putea să-i ajuți, în loc de cum aș putea să fiu pe placul lor.

T.M. : Asta e foarte tare! E eliberator.

A.I. : Mie îmi place să fiu mare.

T.M. : Eu învăț să-mi placă.

Credit foto: Alex Maxim, Virginia Berbece

Categorii:
Avatar
Diana Rață

Cele mai noi articole

C Read More

Teatrufebruarie 26, 2024

Copii în haine de adulți – SF (SUPER FRAGIL) la Teatrul Excelsior

Mi se întâmplă rar ca la finalul unui spectacol să mă ridic în picioare la aplauze, gândindu-mă „Mai vreau. De ce s-a terminat?”. Trăiesc însă […]

A Read More

Spotlightfebruarie 23, 2024

A discuta sau a nu discuta? Bujor la Teatru Dramatic Fani Tardini Galați

Aceasta-i întrebarea pe care o ridică spectacolul Bujor, regizat de Leta Popescu la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, în cadrul PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC […]

P Read More

Teatrufebruarie 14, 2024

Pe cale de dispariție – Pterodactili la Teatrul Excelsior

Nu știm sigur de ce au dispărut dinozaurii. Dar știm sigur că noi ne autodistrugem încet și sigur. Bine, poate nu e vorba neapărat despre […]

O Read More

Artă vizualăfebruarie 9, 2024

“O expoziție este doar un mod de a spune povești” – un interviu cu Alex Radu

La începutul lui decembrie 2023 am dat o fugă până în Timișoara pentru Dracula Film Festival. Pe lângă filme și evenimentele adiacente filmului, Timișoara se […]

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.

Sau caută un cunvânt cheie