Adolescențeală la I.D. Fest

Am ajuns în Bacău în a treia zi de I.D., undeva aproape de miezul nopții. M-a luat Bogdan de la gară și-am luat-o pe jos. Eram super obosită – în tren fusese o căldură extrem de mare, stătusem în cușetă cu un copil (care cumva nu a plâns), uitasem să-mi iau apă și-am fost nevoită să încerc să beau de la chiuvetă. N-am reușit, așa că am stat cinci ore cu gâtul uscat și uitându-mă pe geamul întredeschis. Mirosea a iarbă proaspăt tăiată.

N-am ajuns chiar în cea mai bună formă. Luasem din stradă un taxi ca să ajung la gara din București. Când am intrat în mașină, (presupun că) ghiozdanul meu s-a agățat de ușă, și-așa s-a dezlipit banda de cauciuc de sub geam. Habar nu am cum s-a întâmplat asta, sau dacă s-a întâmplat așa, dar cert e că a trebuit să-i plătesc taximetristului 50 de lei. Pentru daune. Tipul mi-a zis că mă scoate la o cafea când mă întorc.

Oricum, cum am ajuns în Bacău, am făcut cunoștință cu Selena. Selena este supermarketul non-stop de vis-a-vis de căminul la care eram cazați, de unde puteai să-ți iei croissante la doi lei și o sticlă gigantică de vin la 11,50 de lei. Este și locul care ne-a hrănit și hidratat pe toți ID-iști pentru restul festului. Selena era și casierița, care ne învățase pe toți și întreba mereu ”Iar ați venit? Mă obosiți, maică. Toată ziua și toată noaptea stau aici pentru voi.”

În prima mea noapte de I.D., m-am tot plimbat prin curtea căminului, care avea două foișoare unde se strângeau toate trupele. Am făcut poze și mi s-a urcat un gândac în păr, pe care mi l-au dat jos doi băieți. Am stat toată noaptea aia foindu-mă în patul de sus (căci fiecare cameră avea câte trei paturi supraetajate, deci șase, și, cum am ajuns mai târziu, m-am pricopsit cu ăla de sus) speriată că o să mă muște alți gândaci. Nu m-au mușcat.

În curtea de la cămin, erau țarcuri cu animale. Două gâște, vreo cinci capre, un câine, și-am înțeles că erau și iepuri pe terenul de sport. Asta a fost super. Am stat mult la capre, împreună cu alte două fete pe care nu le cunoșteam. Veneau să fie mângâiate și ni se împingeau ușor în palme. Mi s-a povestit că, înainte să vin eu, cineva a dat drumul la gâște și de dimineața le fugăreau îngrijitorii prin curte. M-am strecurat și eu pe la gâște, și una dintre ele a părut curioasă și a lipăit până aproape de mine. Dar nu i-am dat drumul.

La I.D, ne plăcea să spunem că aveam un program fix; ne trezeam de dimineață (sau câteodată după-amiază) și mergeam la piesele de la 12 și de la 15. Micul dejun îl luam la Selena (adică un croissant la doi lei și un nestea de piersici), și între piese mergeam la Viking’s, care e fastfood-ul principal al Bacăului, și un fel de Springtime. Eu nu mănânc carne, așa că îmi luam mereu un meniu cu mozzarella sticks și cartofi prăjiți, care costa vreo 13 lei, cred (13 lei 50, de fapt!). Deși prietenii mei, spre deosebire de mine, își diversificau meniul, în final, am mâncat cu toții atâta Viking’s încât a început să ni se facă rău destul de des și ne promiteam că data viitoare urma să mergem altundeva să mâncăm o salată. Evident, asta nu s-a întâmplat niciodată, și chiar și în ultima zi ne-am ținut de tradiție. Aveam tren la 11:07 și noi la zece jumătate încă mâncam mozzarella sticks, cartofi și nuggets. (Prin minunea minunilor, am prins trenul. Și ne-am promis pe bune că o dăm pe salate.)

*

Au fost multe spectacole mișto la I.D. De pildă, Amadeus, după Peter Schaffer, în regia Iuliei Grigoriu; eu am văzut prima dată filmul de Miloš Forman când aveam vreo unsprezece-doisprezece ani, și m-am îndrăgostit instant. L-am revăzut de vreo cinci-șase ori doar în vara aia; mă fascina complet, și-ajunsesem să învăț replicile, pe care le recitam împreună cu profa mea de pian. Am aflat de carte mult mai târziu, și mi-a fost și ea foarte dragă; deci e puțin spus că mi-a plăcut extreme de mult piesa. A fost chiar foarte bună și foarte fidelă originalului. În distribuție, au fost Mugur Arvunescu, Matei Arvunescu, Codrin Boldea, Eliza Teofănescu, Voicu Aaniței, cu apariții speciale de la Brainstorming București.

Alte piese mișto au fost o adaptare a Împăratului Muștelor, venită de la Drama Club Botoșani; o altă adaptare a Breakfast Club, de la Brainstorming București, și încă o adaptare Dead Poets Society, de la Teatrul Pi, Suceava. One Man Show-uri care mi-au plăcut mult au fost ”Rușinea”, de Claire Castillon, cu Cristine Hambașeanu – despre o fată confuză, care nu știe dacă să-și iubească mama sau nu, găsind-o ca fiind sursa jenei și nedreptăților săle; ”Fiicei mele”, de Alexandru Ivănoiu, despre relația tesionată dintre mamă-fiu – un fiu care nu știe cum să fie cât mai înțelegător cu mama mult prea strictă, o mamă care nu știe cum să-și arate afecțiunea, deși ”face totul pentru binele copilului”; ”Medeea Redux”, cu Mara Oprea, o piesă de Neil La Butte care povestește tragedia unei fete care, la treisprezece ani, are o relație cu profesorul său și rămâne însărcinată.

*

Pentru mine, întreaga experiență a unui festival stă în locul de cazare; la Ideo am stat la cort, la TIFF înghesuită într-o cameră de hotel care nu era a mea (sau pe la prietenii prietenilor), la I.D. am stat, pentru prima oară, la cămin. Era foarte cald ziua, toaleta se înfunda din când în când, și, cum am zis mai sus, în primele seri m-am foit de frică de gândaci – m-au ciupit, în schimb, prea mulți țânțari. Mă foiam și pentru că am stat, la început, în patul de sus, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Eu și colegii mei de cameră ne certam mereu pe cine stătea sus și cine doarmea jos, și-am început să câștig și eu spre sfârșitul festivalului. Cam atunci s-a terminat și foiala. Inundam, pe rând, baia, și clipoceam prin apă, bătând din picioare, dând vina unii pe alții pentru hainele noastre ude. Ne-am luat cereale de la Selena și le-am amestecat cu lapte într-o sticlă de apă, pe care o pasam pe rând zicând că-i shake. Și de la două noaptea încolo, ne uitam la filme proaste, horror, în timp ce dezbăteam împreună cum aș fi putut eu să strecor pisici în cămin, că am prins vreo două pe stradă.

*

I.D. a fost un fel de emotional journey; oboseală, mult râset, glume proaste, shake de cereale și vin la 12 lei. Am plâns într-o noapte, în altele am ținut pe alții care plângeau în brațe. A fost un amalgam de frânturi de-adolescență – adică senzația aia constantă de nemulțumire, de zâmbet, de dans, multe poze și ruj întins pe obraji. Eu cred că toți trebuie să fim adolescenți desăvârșiți din când în când, deși mi-a luat mult să nu mai fug de-asta și să nu mă mai dau presus de tumultul ăla, care ne place tuturor în secret. Deci, zic, haideți la I.D. să ne adolescențim cu toții.

Și dacă nu mă credeți, am întrebat alți adolescenți (din organizare, din trupe, invitați) cum a fost I.D. pentru ei;

• Când I.D.Festul este povestea ta de devenire, nu prea ai cum să epuizezi doi ani de făcut festival de teatru. Dar ultimele 9 zile, meșterite de noi în 10 luni, se pot înghesui (cred și doar cred) în niște momente care m-au furat puțin de la organizarea festivalului. Suntem 20 de organizatori împăturind reviste, iar sosul de la multă pizza ni se mustăcește pe la gurițele fericite că avem festival în mâini. E pool-party zgomotos, întuneric plus stroboscoape-curcubeu și ne lăfăim în aceeași piscină cu bucureșteni, suceveni, timișoreni , oameni din Botoșani și Constanța. Ascultăm reggae în sala goală a teatrului și dansăm cu ochii închiși pe scenă. În fiecare seară, suntem împreună cu alți 100 de oameni puși pe teatru în același foișor. La finalul spectacolului Treapta a 9-a, sunt pe scenă și mănânc tortul cu ciocolată din spectacol. Suntem într-o dimineață la o ședință și un coordonator de trupă spune trist că le lipsește horoscopul, editat de noi, redacția, din mailbox- simt atunci că se merită, că facem lucruri pe care ei le vor și îi bucură. Nu am mai dormit de 30 de ore, mergem spre cămin de la premiere, plângem și nu ne ștergem răutăcioși deloc din lacrimi. Plângem pentru că ni se întâmplă atât de multe lucruri de care ne vom aminti cu furnicături pe piele. Iar pentru mine, festivalul ăsta de teatru este cel mai mare dintre ele. Iar de o vreme, simt că aș vrea să îmi schimb numele simplu, în organizator I.D.Fest, pentru că dacă Festul s-ar evapora într-o zi de la căldură, nu știu câte ar mai rămâne din Diana, și nu-i deloc păcat.

Diana Smeu, organizator I.D.

Ce a fost I.D Fest pentru mine?

HA-OS!

M-am distrat, am plâns, mi-am pus amprenta pe inima cuiva (cred, sper), am dat de drame, bârfe,  m-am apropiat de oameni care-mi păreau antipatici. Priveam răsăritul în timp ce beam vodkă cu un pai roz, respectându-mi cu sfințenie siesta de dinainte de culcare. Am cunoscut persoane din multe zone ale țării: Bacău, Timisoara, Botoșani. Și Bacăul, pentru că chiar acolo a fost ID-ul, mi-a devenit un oraș foarte drag.

Ceva fun ce s-a întâmplat? Off, au fost o sumedenie de întâmplări fun. Dar, știți, domnilor, cum e atunci cand trebuie sa ieși în oraș și ai atat de multe lucruri încât nu știi cu ce să te îmbraci, și ai impresia ca n-ai deloc haine? Așa mă simt eu. Am o cămară cu întâmplări minunate din care mi-e greu să aleg.

Poate o voi povesti pe cea mai plictisitoare, poate nu. Dar să știți că pentru mine au însemnat toate ceva. Mi-au marcat vara de dinainte de clasa a 12-a. Cel mai probabil asta nu vă încălzește – știu. Dar pe mine da.

Era tipul ăsta – eu și fetele cu care stăteam în cameră îi pronunțam numele de zeci de ori. Era subiectul tabu al săptămânii. Nu pentru că era cel mai frumos, cel mai mișto sau cel mai dorit – pur și simplu pentru că era fun. Dar îi pronunțam numele atât de mult încât una din noi a avut un moment de repulsie și a zis așa: ok, cine-i mai pronunță numele o dată, pune câte un leu în paharul ăsta de cafea. Ne-am conformat. Evident, ne-a scăpat. De multe ori, de atât de multe ori, încât, în câteva zie, s-au strâns 70 de lei. Și de atât de multe ori, încât cineva, nu știm cine (și nici nu cred că vom știi) a furat din ei. Dar ne-am propus să facem ceva glorios cu banii ăia. N-am mai facut-o.  Ne-am plătit într-o seară taxi-ul până la club și inapoi. Nu cheltuisem mulți, dar s-au dus. Apoi ne-am luat ceva de băut în penultima zi. A fost amuzant – coniacul combinat cu cola sau tutti frutti cu pere are un gust groaznic. Banii ăia s-au dus, dar povestea asta va dăinui și-n anii mei de facultate.

Sfârșitul ID Fest-ului m-a făcut să mă simt de parcă mergeam cu mașina pe autostradă, ascultând muzică lentă, nostalgică. Cu ordine-n gânduri și-n lucrurile pe care urmează să le fac.

• H.

Prima zi de festival a fost ziua în care am înțeles ce este de fapt I.D.; o mână de oameni super drăguți care te ajută și te-ndrumă de prima dată când ajungi în Bacău, oameni din toată țara care se revăd la festuri de teatru plini de emoții, care călătoresc cu un spirit de echipă pe care-l împrăștie în fiecare colț al căminului. La deschidere, toată lumea dansa prin teatru, aplauda, striga numele trupelor favorite, și te făceau să simți ce simțeau și ei – bucurie. Și cred că asta reprezintă I.D. Fest – bucuria.

Ian Tashtoush, organiser’s guest

Zece oameni, mult lipici şi 15min la dispoziţie ca să primim un pet de bere. Când vorbeşti despre ID, vorbeşti automat şi despre toate lucrurile amuzante pe care le-ai făcut sau auzit în timpul festivalului. Anul ăsta, de departe cea mai simpatică chestie a fost când ne-am lipit mai mulţi oameni cu scotch. Eram la cămin, aveam timp de pierdut, aşa că ideea de a ne lipi picioarele între noi cu scotch şi de a încerca să mergem până în faţa căminului a picat foarte bine. Nu eram lipiţi în linie, deci ne lua cam mult să înaintăm, dar nu era imposibil. Ne-am lipit şi mâinile ca să fie treaba-treabă. Am cântat pe drum, am schimbat tactici, ne-am făcut scenarii cu ce le spunem poliţiştilor că facem dacă ne întreabă, na, lucruri perfect normale pe care le faci când eşti în Bacău. Am ajuns în 16 minute cu picioarele roşii şi obosiţi ca după un work-out.

Irina Artenii, Brainstorming București

foto:: Laura Vasile