Back to I.D. Fest

Vara asta, m-am întors la I.D. Fest, la paturile supraetajate din căminul-gazdă și la căldura micului Bacău. Ingenious Drama Festival este un festival de teatru, organizat în totalitate de adolescenți, care a luat naștere în 1997. Anul ăsta a fost majoratul I.D.: festivalul a împlinit 18 ani, și, în consecință, s-au făcut câteva schimbări (în bine). Festivalul s-a desfășurat numai în limba română și au apărut trei secțiuni de concurs: cea a pieselor, One Man Show-ul și Dramaturgia. Atelierele de teatru s-au diversificat pe specializări precum dans, intonație și improvizație. Și-a fost super.

Adolescențeală la I.D., partea a II-a

Anul trecut, a fost primul meu I.D. Voiam neapărat să mă întorc și anul ăsta pentru că atunci mi s-a părut că I.D. a fost pretextul perfect pentru ’adolescențeală’, adică pentru a deveni un adolescent desăvârșit, care nu se consideră presus de tumultul acela exagerat și romantizat, care, în secret, ne place tuturor. I.D. a fost un amalgam de frânturi de adolescență; adică senzația aia constantă de nemulțumire, zâmbet, dans, multe poze și ruj întins pe obraji. Un emotional journey; oboseală, glume proaste, shake de cereale și vin la 12 lei de la supermarketul non-stop, Selena, de lângă cămin, certuri, prietenii legate și crush-uri, mozarella sticks de la Viking’s (care, după cum am aflat la I.D.-ul de anul acesta, s-au scumpit!), unde, de fiecare dată când mănânci, îți promiți că o să începi să-ți cumperi salate.

Prin frânturi de adolescență, I.D. a excelat și anul acesta. Muzica și râsul zgomotos erau peste tot în festival. Se auzea dubstep din foișorul căminului, Kendrick pe stradă, Despacito din camere, Summer Bummer la coadă la teatru. Se mergea în grupulețe, în care se vorbea despre film, teatru, în care se împrăștiau bârfe inofensive și în care se juca shag/marry/kill.

Au fost petreceri bune, dintre care una pe acoperișul unei clădiri corporatiste, aflate aproape de ieșirea din Bacău. Petrecerea asta mi-a plăcut în special datorită drumului pe care l-am făcut până acolo. Am decis să nu luăm un taxi și am luat-o pe jos. Am citit Google Maps greșit de două ori, voiam să aruncăm o sticlă goală de vin, dar nu găseam coș de gunoi și-am făcut o oră și jumătate până la petrecere, timp în care am mers dansând pe dream pop, care se auzea tare din boxe. A doua dată când am citit Google Maps greșit, am ajuns pe un pod – ieșise luna, noi dansam și mă simțeam desprinsă dintr-un serial de adolescenți la care mă uitam când aveam 12 ani, încercând să-mi dau seama cum era lumea. Și chiar e mișto. Toți trebuie să ne amintim să fim adolescenți din când în când.

De ce sunt extrem de importante festivalurile precum I.D.

Bacău e un oraș mic, care e frumos la amurg. Cum a scris unul dintre organizatori, Diana Smeu, într-un articol de pe Sub25, Bacăul este un oraș în care „există o șușoteală generală în orice colț din liceu, prin cafenele sau pe chat-urile de la messenger. Imediat se observă orice strângere nouă de mână, pupic pe obraz și, bineînțeles, cine s-a mai futut cu cine, cine mai vorbește cu cine. Într-un oraș ca Bacău, șansele să ieși cu același tip cu care se vedea cea mai bună prietenă a ta sunt, hai să zicem, șanse pe bune.”

Lucrul ăsta – faptul că Bacău este un oraș în care toată lumea știe pe toată lumea și deci un oraș în care prejudecățile se formează ușor– se simte. Din când în când, oamenii se uită urât la tine pe stradă, strigă după tine dacă sunt în grupuri (și majoritatea sunt; se strâng pe bănci în centru, râd zgomotos, privesc trecătorii și arată cu degetul), bărbații fluieră fetele și comentează dacă simt că sunt îmbrăcate „diferit” („da’ de ce ești îmbrăcată în galben, ești doctor?” – nici noi n-am înțeles). Din câte am observat, majoritatea cetățenilor propriu-ziși ai Bacăului nu vin la spectacolele din cadrul festului. Totuși, Bacău a fost numit, în 2016, Capitala Tineretului din România. Ceea ce, după cum a spus și Diana, demonstrează că tinerii sunt cei care fac orașul. „prin energia de a depăși părerea nimeni nu face nimic și de a pulsa un festival de teatru (I.D. Fest), de film (Film mai aproape) și multe alte evenimente care așteaptă acum să răsară din spatele unor birouri, la care sunt așezați, surprinzător sau nu, tot tineri.”

Și, din acest motiv, este important că festivaluri precum I.D. există. Și este și mai important că sunt organizate de tineri, în orașe mici, precum Bacău. Pentru că este un statement; tinerilor le pasă. Îmi amintesc că, acum doi ani, mi s-a zis că „adolescenții se pișă pe cultură”. I.D. demonstrează că nu este așa. Tinerilor le pasă; nu numai că le pasă, dar se și implică.

I.D. și festivalurile precum I.D., organizate de și pentru adolescenți, precum și toți participanții care merg la ateliere, care fac spectacole, filme, care discută spectacolele văzute și care vor să creeze, demonstrează nu numai tinerilor le pasă, ci și că trebuie să fie sprijiniți în astfel de demersuri culturale. Aș vrea ca toți adulții care strâmbă din nas susținând ideea nefondată potrivit căreia cultura este pe moarte, care spun că „tinerii din ziua de azi” sunt nepăsători sau ignoranți, să vadă rândurile de adolescenți înghesuiți în fața teatrului Bacovia, care reușesc să umple sălile (și chiar au fost unele seri în care nu au încăput toți) cu un entuziasm molipsitor.

Pană de automobil

Este de înțeles că la I.D. au fost spectacole mișto; a personal favourite: Pană de automobil. A fost un spectacol invitat al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Spectacolul este a lui Friederich Dürrenmatt și a fost pusă în scenă de Laura Bilic. În textul original, un om își povestește viața în fața unui judecător, unui procuror și unui avocat. Cei trei sunt ieșiți la pensie și consideră că omul în cauză – domnul Traps, reprezentantul unei firme de textile – trebuie să fie judecat pentru faptele sale.

În spectacol, doi avocați, doi procurori și un judecător îl supun pe domnul Traps unui proces fictiv. Deși este, inițial, convins de nevinovăția lui, Traps, ascultând discursul procurorilor, își găsește, de unul singur, culpa. La început, este revoltat și tulburat. Însă, pe măsură ce discuția avansează, ideea că ar fi comis o crimă îl extaziază. Declară că a dorit să comită acea crimă, pentru că doar astfel, prin decadență, ar fi putut deveni, în totalitate, om; doar astfel și-ar fi putut accepta condiția, natura. Când avocații încearcă să-l determine să creadă că este, de fapt, nevinovat, el țipă „Calomnie!”, iar, la sfârșit, el trebuie să-și aleagă soarta: pedeapsa prin moarte sau nevinovăția prin viață.

În distribuție (care a fost foarte, foarte bună) au fost Sebastian Diaconescu, Tudor-Andrei Ostafie, Diana Hatamanu, Maria Radu, Mariana Dumitrache, Alexandra Macovei, Nicoleta Miru și Iulia-Paula Niculescu. Coregrafia a fost făcută de Sebastian Munteanu, iar regia tehnică de Gheorghe Albianu.

Coregrafia a fost foarte bine făcută și a pus în evidență personajele noi introduse de spectacol în sine, printre care și menajera vampiriță, jucată de Nicoleta Miru, care dansa fantomatic pe SEVDALIZA.. Mi-a plăcut mult. And who doesn’t love a good vampire story?