Imperiul Pisicilor de Alex Tocilescu, editura Polirom, 2017, Iași;
Imperiul pisicilor, ultimul volum de proză scurtă al lui Alex Tocilescu, este o carte scrisă cu o naturalețe de invidiat. Motivul este unul simplu: el și-a dat seama cam ce-i trebuie unui autor ca să scrie în acest mod un text plin de umor, fără a părea totuși prea frivol. Tocilescu a realizat, încă de la primele volume, că oricât de priceput este și oricât de mare ar fi impactul celor scrise de el, trebuie să știe cum și când să ia lucrurile mai puțin în serios, inclusiv pe el însuși. Secretul e mai degrabă un what not to do decât un how to do. De la această aparentă neseriozitate pleacă prejudecățile publicului larg care consideră proza denumită generic umoristică ca fiind literatură minoră, iar scrierea ei ca un act facil, o adevărată joacă. Dar Imperiul pisicilor, cu toate reproșurile căruia îi se pot aduce, este mai mult decât o „carte amuzantă” și neserioasă.
Alex Tocilescu este un tip witty, iar acest lucru se vede în textele sale, indiferent la care dintre ele ne referim – la povestirile sale, la munca de copywriter, la cronica online a vieții pisicilor sale. Siguranța pe care am remarcat-o în tot ce scrie el vine și din experiența îndelungată în diferitele meserii ce implică scrisul. Cam toate ocupațiile autorului se răsfrâng cumva și în creația sa literară – putem adăuga aici că Tocilescu are o trupă, e președinte de bloc, a cochetat cu politica și este, mai nou, și dramaturg. Expunerea de care are parte și fidelitatea publicului său au făcut din Imperiul pisicilor un bestseller la târgul de carte Bookfest. Volumul de proză scurtă a ocupat locul întâi în topul celor mai vândute cărți de literatură română al editurii Polirom. Dar celebritatea autorului nu este motivul principal al succesului editorial. Majoritatea celor care i-au cumpărat cartea știau deja la ce să se aștepte, fie că erau familiarizați cu ce scrie Alex Tocilescu pe internet, fie că au citit articolele din diversele publicații cu care a colaborat, romanul său (Carne crudă) sau unul din celelalte două volume de proză scurtă (Eu et al. și Standard).
Pentru cei care nu au citit nicio proză de Tocilescu, pot spune că, înainte de toate, Imperiul pisicilor este o carte în care plăcerea de a povesti este evidentă. Imperiul, format din cele treizeci și două de povestiri, nu este populat numai de pisici, ci și de tot felul de personaje, de la oameni simpli, șoferi și polițiști, până la extratereștrii și îngeri care au ceva de împărțit cu diverși politicieni. Și astea sunt doar câteva exemple. Ce e cel mai frapant la aceste personaje este atitudinea lor în fața inexplicabilului. E o acceptare calmă a schimbării din lumea lor. Interiorizând procesele prin care trec, ei normalizează absurdul. Această lipsă de reacție, care se regăsește mai în toate povestirile, poate fi deranjantă, sau chiar de-a dreptul obositoare pentru cititori. Chiar și așa, o astfel de atitudine de indiferență poate ajuta mult narațiunea, dacă scriitorul știe cum să o mânuiască. Există riscul ca un volum să devină monoton când doar cadrul și personajele se schimbă, dar vocea și comportamentul rămân aceleași. În orice caz, este discutabil dacă toate aceste lucruri sunt minusuri ale cărții. Mai degrabă este ceea ce individualizează stilul lui Tocilescu. Aceasta este formula după care el își construiește textele și personajele din ele. În această privință se poate observa influența prozatorilor nord-americani, după cum bine a remarcat Andrei Crăciun această descendență literară. Desigur, ar fi plăcut să îl vedem pe Tocilescu cum încearcă ceva nou, însă cu siguranță cine vrea experimente literare nu se obosește să le caute în astfel de proze. În orice caz, inovația nu este miza aici, iar ingeniozitatea povestirilor este mai mult decât suficientă pentru a provoca imaginația cititorilor. De altfel, există și în prozele sale lucruri mai puțin întâlnite în cele ale altor autori. De exemplu, aproape toate povestirile sunt însoțite de o piesă care ar trebui să acompanieze lectura. Soundtrack-ul Imperiului pisicilor e format dintr-o gamă largă de genuri muzicale, Tocilescu mixând aici printre altele reggae cu muzică clasică. Prezența acestor recomandări e însă cu două tăișuri: pe de-o parte poate fi o cheie de lectură foarte utilă, iar pe de altă parte poate limita mult experiența cititorului, impunându-i o anumită atmosferă care îl privează de alte interprtări.
Alex Tocilescu a oferit cititorilor o alternativă la ce se scrie în mainstream-ul literar românesc și sper că alți autori îi vor lua modelul și vor încerca să scrie cu mai mult umor și cu mai mult apetit pentru neobișnuit. Cred cu tărie că povestirile din acest volum (Pisica lui Dumnezeu în special) demonstrează că simplu nu înseamnă neapărat superficial. Imperiul pisicilor este un răspuns foarte bun și satisfăcător, cred eu, la întrebarea care dă titlul rubricii de față.
Imperiul pisicilor se poate achiziționa de pe Cartepedia, împreună cu cea de-a doua ediție a celuilalt volum publicat de Alex Tocilescu la editura Polirom, Eu et al.
What Should I Read Next este rubrica Dissolved Magazine ce reunește recomandări de carte pentru cei ce n-au timp și răbdare să citească recenzii mai lungi de 1.000 de cuvinte. Ilustrație cover WSIRN de Andrei Nicolescu.
